În jurul mesei de Revelion de odinioară se aflau părinţi şi copii, bunici şi vecini, prieteni şi colegi. Astăzi, însă, vedem televizoare de diferite mărimi, computere, telefoane mobile, iPod-uri, walkman-uri etc. Iar când se apropie momentul trecerii în noul an, ne repezim cu toţii la aceste aparate pentru a le scrie mesaje cunoscuţilor şi colegilor mai apropiaţi nouă. Or, dacă în trecut obiceiul consacrat era acela de a se arunca o bucată de cositor în găleata cu apă pentru a ne vedea viitorul, astăzi ne uităm pe facebook sau pe WhatsApp să vedem ce mesaje am mai primit. Ne uităm la aceste aparate de parcă am fi captivi lor şi, în funcţie de ce găsim acolo, ne menţinem sau nu buna dispoziţie. 

În noaptea dintre ani, aşadar, aşteptăm să ne trimită mesaje electronice cei dragi, pentru a le răspunde la rându-ne. Înaintea ochilor se derulează mesajul dătător de speranţă socializantă şi de urarea ca în anul ce stă să vină să avem parte de sănătate, fericire, bunăstare etc. Şi, după ce citim astfel de mesaje, în urma câtorva clipe de reflecţie, scriem şi noi texte cât mai inspirate întru mulţumirea destinatarului. Nu ştiu să existe o literatură mai tristă şi mai deprimantă ca aceea a citirii mesajelor electronice în noaptea de Anul Nou. 

Tehnologia a dezvoltat o literatură electronică a sărbătorii. Această tehnologie luxuriantă stropeşte plantaţiile laborios cultivate de sute, chiar mii de ani ale intelectului. Spiritul electronic actual stinge focul la care ar fi trebuit să se încălzească inima şi să se aprindă fantezia. Dar acest spirit este nepăsător faţă de inimă, el reclamă doar cunoaşterea ce ţine de iscusinţa tehnologică a lumii virtuale. Şi astfel, se ajunge la o nouă literatură a sărbătorii. 

Personal, în urma citirii unor astfel de mesaje, am fost cuprins de o caldă emoţie, cercetându-mi sufletul temător să nu-mi descopăr vreo infirmitate pentru anul care avea să vină. Şi astfel, am ajuns la concluzia că am trecut de mult de jumătatea vieţii şi că, în tot acest timp, m-am pierdut în tot felul de nimicuri şi dorinţe egoiste. Nu am făcut nimic pentru a trăi mai intens viaţa. M-am pierdut în griji şi nevoi, fără să trăiesc cu adevărat alături de cei dragi. Nu mi-am dat seama că şi aceştia îşi au vremea lor (anul trecut l-am pierdut pe tata). De aceea, cred că a venit timpul să privesc în jurul meu şi să petrec sărbătorile aşa cum le petreceam în copilărie. Să mă simt precum copilul de altădată care a primit un pumn de cireşe şi, după ce a mâncat o mare parte din ele, şi-a dat seama că i-au mai rămas câteva. Drept care, în noaptea Anului Nou am făcut reflecţii despre viaţa mea, dar nu am putut să ajung la rezultate mulţumitoare, dacă mă gândesc cât şi cui i-am făcut rău în anul în care s-a „petrecut”. Şi m-am întrebat dacă noi nu preţuim mai mult prin răul pe care nu l-am făcut, decât prin binele pe care îl puteam face. Ce nenorocire planează asupra noastră, pentru că ştim mai bine ceea ce nu trebuie să facem decât ceea ce trebuie să facem? Sfântul Pavel ne spune: „Să prăznuim nu în aluatul cel vechi, nici în aluatul răutăţii sau al vicleşugului, ci în aluatul sincerităţii şi al adevărului”. 

La fel, bunii şi străbunii noştri spuneau că îţi vei petrece anul bine numai atunci când prima zi a Anului Nou nu o vei da pe băutură, ci atunci când, în prima zi, ca şi în cea de pe urmă, în fiecare zi, vei face lucruri plăcute lui Dumnezeu. 

În zilele acestea, aşadar, am sub ochi o recapitulare şi mai multe profeţii, dar care nu mă încurajează absolut deloc şi nici nu pot să mă mulţumească. E deprimant când mă gândesc la ce s-a întâmplat cu lumea în care trăiesc. O femeie încă tânără şi destul de cultivată şi-a pus ştreangul de gât, punând sechestrul răului pe o clădire deosebit de frumoasă a patrimoniului nostru naţional. Iar în fuga după senzaţional, reporterii TV deja au denumit-o „castelul blestemat”, în loc de „castelul iubirii”, aşa cum şi-a dorit B.P. Haşdeu. O altă femeie care ne-a marcat Sfintele Sărbători ale Crăciunului şi pe cele ale Anului Nou a fost Elena Udrea. Vorba lui Theodor Adorno, în politică femeile obsedate de propria imagine nu pot depăşi statutul de obiect de senzaţie. În aceste zile de sărbătoare, aşadar, când fetele au aruncat bucăţi de cositor în apa limpede din doniţe pentru a-şi vedea chipul iubitului, am aruncat şi eu o bucată de cositor pentru a vedea chipul României de mâine, dar mie mi-a ieşit la suprafaţă, candid şi surâzător, chipul Elenei Udrea. Înspăimântătoare imagine. Tristă profeţie. Şi mă sperie gândul acesta, cum zice cronicarul. Şi totuşi, după bunul obicei al pământului, să sperăm că anul 2019 va fi mai bun decât cel care a trecut.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio