Am un prieten care, în ciuda vremii câinoase, umblă craina pe dealuri. A fost inginer, iar acum, la pensie, s-a retras la țară și mai face ce face doar de dragul copiilor. Și-a pus în cap să înscrie toate loturile de pământ, rispite aiurea, la cadastru. Că, dacă moare el, altcineva nu mai știe hotarele. Chiar și el le identifică greu. Cu bunăvoința vecinilor, care-l știu om de treabă și nu-l pot refuza.

Nu mai are răbdare să aștepte să vină primăria să se ocupe ea de cadastru, pe bani europeni. Și-apoi, autoritățile nu știu decât să promită, dar arareori se țin de cuvânt. Când vin alegerile, mai pun doi metri de asfalt, o benă de pietriș, ori curăță izlazul. Dacă-l mai curăță, că acum sunt alte vremuri, terenul obștei trebuie concesionat și asta nu se poate decât dacă ești într-o asociație. Un nou CAP-eu! – se miră ei.

Da, mai toți țăranii mei din Vernești au susținut integrarea europeană, dar n-au știut ce-i așteaptă. Nu-i vorba de asomarea porcului, ori de birul pus pe ”satelitul” cu care fac, majoritatea, țuica. Nu! Cu astea s-ar mai descurca ei, dar vede bine și prietenul meu, plecat de la coarnele plugului să ajungă inginer, că azi țăranul trebuie să facă față unei vieți cu șocuri multe. Unele destul de mari și cu șanse tot mai mici de reabilitare a vieții lor. ”Lupta de clasă” a fost înlocuită cu dictatul ”pieței libere”. Vor trebui să caute alte soluții, decât cele oferite până mai ieri de munca la câmp. Dacă ar fi să le caute la cei de ”dreapta”, aceștia le cer să devină – din țăran – fermier. Nu e o soluție, nici oferta de a fi asistați sociali, livrată de ”stânga”. Sigur, alături de ideea de a-și căuta de lucru afară, la muncile cele mai de jos și mai umilitoare. Dar nici asta n-ar fi o problemă, sunt obișnuiți să recolteze fructe, legume, să aibă grijă de caii de curse ori de alte pârdalnice patrupede. Dar Covidul le-a redus mult și această posibilitate.

Acum că se desprimăvărează, se uită și ei, ca și țăranii lui Dinu Săraru, pe cerul din care curge o zloată nesuferită, și nu știu încotro s-o ia. Tinerii au plecat și, iată, se întorc, cumva derutați, după ce unii au adunat bani și și-au turnat case de se învârt după soare. Dar casele, arătoase, nu fac bani. Nici mașinile agricole moderne, care se acomodează greu cu terenurile noastre frământate. Ar mai ieși la piață să vândă niște fructe, dar și aici sunt restricții. Nu le întinde nimeni o mână de ajutor. Statul este și el depășit de cel de al treilea iureș al pandemiei. Încotro? Nu mai este nici orașul o soluție, fiindcă întreprinzătorii se văd obligați să-și închidă afacerile. Criza sanitară, dublată de cea economică, le arată colții din toate părțile. De unde salvarea? De la bătrânii care se desprind tare greu de viață și de pământurile lucrate tot mai puțin. Multe au fost năpădite de ierburi necosite, de lăstari nestârpiți la timp. Toate au năvălit peste hotare și le-au înecat.

De asta, prietenul meu, acum intelectual, se gândește să le lase moștenire pământul cu cadastru. Hotărnicit și măsurat! Topografiat! Să aibă ce vinde copiii, să mai poată trăi de pe urma lui măcar așa. Căci, altminteri, de mai bine de 30 de ani, pe pământurile astea nu s-au întâmplat lucruri prea bune. Microcapitalismul a făcut pași mici și șubrezi cu un stat român care nici el nu știe bine încotro merge și cu cine.

Sigur, merge cu guvernul, dar nu unul nevrozat și hărțuit de madam Șoșoacă. Altminteri, parlamentar, alesul poporului, nu?! La urma urmei, care-i țelul și-n rural? Tradiție? Modernitate? Modernitatea tradiției? Reciclarea agro și eco-turismului? Cu excepția APIA – 80.000 fermieri n-au primit totuși despăgubirile, bugetul agrar are un deficit de două miliarde de euro – unde este rețeaua rurală a agențiilor promise? N-ar trebui să se bucure și țăranul – dacă mai e țăran și nu-i lăsat să piară! – de o societate la scară umană? Cu chip și cu suflet!

Distribuie pe Facebook