Nori negri se îngrămădeau vineri pe la prânz pe cerul Boteniului. „O să plouă iar”, ne-am zis noi toropiţi de aerul încins, greu respirabil. În centrul comunei, câţiva oameni munceau la canalizare, dar şi prin curtea căminului cultural. Nu cu ei aveam treabă. Puţin mai încolo, am intrat cu sfială în incinta bisericii cu hramul Sfânta Parascheva. Ajunsesem. Undeva în spate, în cimitirul aşezat în trepte, îşi doarme somnul de veci Petre Ţuţea. Adică „Ţuţea românul”, cum i se mai spunea acestui om care obişnuia să afirme că el este „de profesie român”.
„Cred, Doamne!”
Nu mai fusesem aici niciodată, dar mormântul lui e uşor de găsit. Lângă cruce e Tricolorul. N-am ştiut asta, deşi trebuia s-o intuim: l-a purtat în suflet toată viaţa, îl are lângă el şi acum. Iar pe cruce stă scris: „Profesor Petre Ţuţea; Născut 06.10.1902 – Decedat 03.12.1991; Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”
Credea, Doamne! Fără a cerceta! Şi era convins că poporul român „este marşul triumfal al lui Dumnezeu pe pământ”. Aşa cum era convins că „Transilvania este coloana vertebrală a neamului romnesc”. Este şi motivul pentru care el spunea că ar dori să fie înmormântat la Blaj. Oriunde la Blaj, chiar şi pe un teren viran…
Dar n-a fost să fie. Domnul Ţuţea, unul dintre mucenicii închisorilor comuniste, ţăran, fiu de preot, jurist şi filozof, o personalitate remarcabilă a acestui neam, a ajuns la sfârşit tot acasă, în Botenii Muscelului. Când a murit – povesteşte scriitorul Marcel Petrişor – „norocul nostru, al meu şi al unui nepot al lui, a fost că nepotul a găsit un camion militar care se ducea la Câmpulung, încărcat cu morcovi. În el l-am pus pe nea Petrache. Dar nu găsisem coşciug pe măsura lui, astfel că nea Petrache stătea puţin înghesuit”.
La Boteni, coşciugul a fost transportat la groapă de un car tras de vaci. Marşul triumfal… „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” – parcă-l auzim spun’ndu-ne. Iartă-ne, nea Petrache!

Distribuie pe Facebook