Nu putem, noi cei care am crescut, ca studenţi, sub aripa cuvintelor lui Călinescu şi Vianu şi a altora, să nu fim recunoscători fermentului care ne-a transformat – limbii române.

Zicea Haşdeu: „Vorbirea românească – o interminabilă sărbătoare a gândului”. N-avem de gând să facem aici o antologie a zicerilor celebre despre limba română. Ar merita, dar nu-i spaţiu azi.

De la „fagure de miere” la „limba română e patria mea” – toate mărturiile celor aleşi (poeţi, prozatori, dramaturgi, critici literari ş.a.) să rămână legaţi pe viaţă de Împărăţia Cuvântului vorbesc despre mirabila sămânţă a limbii care ne-a unit de-a lungul veacurilor, care ne dă identitate în concertul neamurilor de pe această Planetă Pământ.

Limba română ne-a adus şi ne aduce veşnicia, ne face atenţi asupra rădăcinilor noastre, ne aduce, în fiecare zi, conştiinţa de sine. Fără limbă, fără limba noastră românească, ar însemna anularea noastră ca indivizi. Am avut norocul ca mari înaintaşi ai noştri să aibă grijă de sacralitatea ei, s-o crească în sfinţenie.

Să-i mulţumim, mai întâi, Eminescului, „omul deplin al culturii româneşti”, cum l-a numit Noica.

Să le mulţumim tuturor celor care au aruncat sămânţă bună pe ogorul limbii române, de ne putem azi legitima cu opere, expresia ultimă a puterii acestei seminţe.

„Sunt un om urât şi temut” – afirma despre sine gazetarul Eminescu. Cine citeşte volumul al zecelea din Integrala Eminescu (Opere, vol. X Publicistică) va descoperi, pe lângă poezia care-l defineşte ca poet naţional, pe gazetarul bătăios, patriot, pe cronicarul drept şi intransigent aflat în miezul vieţii societăţii, pe cel care făcea din cuvânt o floretă tăioasă.

Este de notorietate – ca să facem o justificată paranteză apropo de militantismul eminescian – avertismentul transmis de P.P. Carp, de la Viena: „Da mai închideţi-i gura lui Eminescu!”

Săptămâna trecută, Centrul cultural şi Filarmonica, sub patronajul Primăriei Piteşti, au organizat o reuşită sărbătorire a limbii române, de Ziua Ei. Parlamentul, de atâtea ori diabolizat, a avut o zi în care şi-a meritat poziţia de primă instituţie democratică a statului de drept, proclamând ziua de 31 august ca Zi a Limbii Române.

Două momente, cu totul deosebite, au rămas ca vârf al manifestării: recitalul actorului Constantin Cotimanis şi acel „restitutio” promovat de Victor Socaciu: în timp ce cânta, imnic, despre ei, pe un ecran mare se derulau imagini – portret ale marilor noştri slujitori ai culturii româneşti, trecuţi DINCOLO în ultimii ani – actori, interpreţi ai scenei muzicale româneşti, scriitori, români care, prin demersul lor de-o viaţă în societate, au dat trup şi suflet nemuritoarei limbi româneşti, cea care o să ne înveşnicească pe acest pământ.

A fost o zi în care Limba Română şi-a pus ie şi s-a mândrit în faţa noastră. Fie-i frumuseţea veşnică!

Distribuie pe Facebook