Ziua de mâine ar putea fi perfectă. Vine la miezul nopţii şi se lasă în voia noastră. Deci, depinde de noi cum va fi mâine. De noi şi de cei dragi nouă. Şi atunci, de ce ziua de mâine nu e perfectă? De ce trebuie să ne confruntăm cu atâtea probleme? Ce ne strică ziua de mâine? Eu cred că lipsa sincerităţii. Iar a fi sincer cu tine însuţi înseamnă a fi fidel propriului suflet. A fi aşa cum eşti în realitate, nu aşa cum ar trebui să fii. A fi sincer nu înseamnă a avea decât gânduri care pot fi spuse. A fi sincer înseamnă a avea toate gândurile. Şi a le mărturisi conştiinţei tale. Nu înseamnă a fi surprins de gânduri. A fi sincer cu tine însuţi înseamnă a şti ce cuprinde întregul tău suflet. Omul sincer nu ignoră nimic din ceea ce cuprinde sufletul său. Mai ales că noi suntem mereu în luptă cu ispitele. Ispite care se nasc tot din suflet. Drept care, cu prilejul Anului Nou, alături de masa plină cu bucate, avem două obiceiuri româneşti care se referă la domolirea ispitelor noastre. Unul se referă la obiceiul fetelor de a arunca o bucată de cositor în găleata cu apă pentru a afla chipul iubitului ce va să vină. Al doilea obicei se referă la faptul că, de Anul Nou, e momentul în care omul face reflecţii despre trecut, spre a se orienta în privinţa viitorului. Iată de ce fac şi eu reflecţii în aceste zile despre vremurile care stau să vină şi care vor aduce ceea ce sperăm mereu cu ocazia Anului Nou: sănătate, siguranţa zilei de mâine, bunăstare tuturor românilor etc. Dar cred că într-un astfel de moment este cu adevărat important să ne gândim cât şi cui i-am făcut rău în anul care urmează să se „petreacă”. Şi m-am întrebat dacă noi nu preţuim mai mult prin răul pe care nu l-am făcut, decât prin binele pe care îl puteam face. Ce nenorocire planează asupra noastră, pentru că ştim mai bine ceea ce nu trebuie să facem decât ceea ce trebuie să facem? Sfântul Pavel ne spune: „Să prăznuim nu în aluatul cel vechi, nici în aluatul răutăţii sau al vicleşugului, ci în aluatul sincerităţii şi al adevărului”.

În zilele acestea de petrecere spre Anul Nou, aşadar, am sub ochi o recapitulare şi o profeţie, dar care nu mă încurajează absolut deloc şi nici nu mă mulţumeşte. De altfel, de prea mulţi ani suntem dependenţi de un stat care ne infantilizează aproape zilnic. Dependenţa noastră economică de „statul-părinte”, lipsa iniţiativei particulare şi asumarea vreunei responsabilităţi, sărăcia generalizată, minciuna cinică a politicienilor, toate acestea ne pun, ca adulţi, în situaţia copilului care ascultă de propriul părinte. Deci, astfel de circumstanţe sociale ne reduc persoana la stadii specifice copilăriei. Din punct de vedere moral, am rămas la valorile comunismului, când se spunea că… mai bine mărul mic, decât nimic, o morală a aşteptării a unor gesturi paternale ale statului. Trăim într-o societate care nu ne lasă altă posibilitate decât pe cea a foamei, cum sugestiv scria Eugen Ionescu în piesa „Victimele datoriei”, excelentă parabolă pentru fenomenul infantilizării psihice şi morale a adulţilor.

Iată de ce Mircea Vulcănescu este de părere că ne trebuie un stat care să ia în mână întărirea conştientă a valorilor constitutive proprii ale neamului românesc.

Pe linia mai amplă a generaţiei, niciodată nu au fost atât de puţine idei şi atât de puţină onoare. Până acum, un gând se exprima prin dialectică, acum se exprimă prin culoarea partidului din care faci parte. Fără îndoială, nu e numai de azi, sau de ieri, nedreptatea făcută poporului nostru de către câţiva parveniţi. Au mai fost pensionari şi în trecut care şi-au dus bătrâneţile în sărăcie. La fel şi copiii care nu au mers la şcoală fiindcă părinţii lor nu au avut bani. Au mai fost bolnavi care nu au putut fi trataţi pentru că nu şi-au permis să cumpere medicamentele prescrise de medici. Dar, ca astăzi, viaţa celor neajutoraţi nu a fost atât de amară. Cineva ne-a învins cu laşitate, căci ne-a amăgit cu idealuri. Între ceea ce am sperat încă acum mai bine de un veac şi ceea ce trăim în prezent există o tristă constatare. Nădejdile ne-au fost înşelate. L-am văzut pe Klaus Iohannis de la pupitrul prezidenţial cum sfidează voturile majorităţii românilor. Acest politician este un democrat cu înclinaţii autocrate. Însăşi Constituţia este supusă autocraţiei prezidenţiale. Din capul unui singur politician ursuz se urzeşte o Românie nouă, care îi preia chipul şi a cărei geneză o trăim deja. Înfăţişarea pe care o oferă astăzi ţara noastră poate să-i zbârlească părul până şi lui Ceauşescu. O înfăţişare care ne face debitori mai mult lui Marx decât lui Tocqueville. Toate acestea fac din viitorul nostru un drum de întoarcere pe care vom merge de-a-ndărătelea şi vom uda cu lacrimi urmele propriilor paşi. În aceste zile de sărbătoare, aşadar, când fetele aruncă bucăţi de cositor în apa limpede din doniţe pentru a-şi vedea chipul iubitului, arunc şi eu o bucată de cositor pentru a vedea chipul României de mâine, dar mie îmi iese la suprafaţă, candid şi ursuz, Klaus Iohannis aflat în faţa demiterii. Înspăimântătoare imagine. Tristă profeţie. Şi mă sperie gândul acesta, cum zice cronicarul. Şi totuşi, după bunul obicei al pământului, să sperăm că anul 2017 va fi mai bun decât cel care stă să se petreacă. La mulţi ani!

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook