Din cauza procentului mic al vaccinaţilor de la noi, o publicaţie occidentală ne-a făcut idioţii Europei. Şi nişte jurnalişti francezi au spus că salutul românesc este cel cu mâna întinsă, făcând referire la unii dintre conaţionalii noştri care cerşesc prin oraşele vest-europene. După astfel de etichete şi prejudecăţi, îmi dau seama că noi, românii, nu suntem cu adevărat cunoscuţi de către străini. Suntem percepuţi de aceştia prin intermediul unor interpuşi, dar care nu ne reprezintă cu adevărat. Diferenţa dintre noi şi vest-europeni nu este una culturală, ci de nivel de civilizaţie, nivel determinat de condiţiile diferite ale istoriei. Or, dacă vest-europeanul tinde să ridice realitatea la rang de ideal (acest lucru se vede în literatura şi filosofia lor – Montaigne, Moliere, La Fontaine, Voltaire, Balzac etc.), la noi, este tocmai invers, adică se combate realitatea în numele idealului. Aşa că românul, în loc să ridice realitatea la rang de ideal, se refugiază de realitate în lumea idealului. Totodată, românul este dominat de un realism dialectic, concepe prin raţionament cum ar trebui să fie realitatea, de aceea el este pus mereu să reformeze instituţiile publice şi să conteste aproape tot ce vine de la autorităţi. Este mânat de instinctele lui de luptător, să caute să transforme realitatea în care trăieşte atât de greu. 

Prin urmare, românul combate materia în numele spiritului (opera poetică a lui Mihai Eminescu), realitatea în numele idealului (opera lui Caragiale), raţiunea în numele naturii (opera lui Mihail Sadoveanu) etc. De exemplu, povestirile din viaţa pescarilor, de M. Sadoveanu, simple cum sunt, fără intrigă, fără psihologie, respiră însă farmecul firesc şi liniştea epică a naturii neatinse de om. Şi, la fel, cultura populară, păstrează aceeaşi calitate, cum este de exemplu Păcală, personaj care-şi bate joc de prostia unor parveniţi. La un alt nivel al realităţii, românul este cuprins de fatalitate; filosofia românului simplu este că nu avem decât să acceptăm ceea ce se întâmplă cu noi, să ne supunem destinului, să acceptăm realitatea, ba chiar să o şi justificăm. Numai în felul acesta rămânem voioşi şi calmi în împrejurări în care alte neamuri ajung la disperare. Pericolul cel mai mare este însă atunci când pragul conştiinţei este coborât. E ca şi cum am trăi o pandemie, însă nu una exterioară, cum este cea de coronavirus, ci una interioară, a nevrozelor şi anxietăţii colective. Acest proces al conştiinţei căzute se desfăşoară chiar în zilele noastre şi nu mai e nevoie să-l justific aici, căci ştim cu toţii ce se întâmplă în zilele acestea teribile.

Totodată, ne-am construit un univers intelectual, format din idei şi concepţii care circulă tot timpul în jurul nostru. Suntem împresuraţi din toate părţile de opinii, credinţe, idei, aşa cum suntem împresuraţi de diferite unde luminoase ori electronice. Zilnic, mintea noastră este asediată de formidabile mulţimi de stimuli: internet, televiziune, telefoane, cărţi, ziare, telegrame, facturi, discursuri şi conferinţe. În drumurile şi călătoriile nostre suntem însoţiţi de laptop aşa cum avem grijă să nu uităm periuţa de dinţi. Iar acolo unde înnoptăm, suntem interesaţi în primul rând dacă hotelul are Wi-fi. Toate acestea ne solicită mintea atât de mult, încât alegerile noastre se schimbă în funcţie de oferte. Alegem în mod voluntar şi suntem determinaţi de grupul din care facem parte. Poţi să convingi pe cineva zile şi nopţi să se vaccineze, de exemplu, fără vreun succes însă, dacă omul face parte dintr-un grup care refuză vaccinarea.

Dar ca să alegem în cunoştiinţă de cauză şi conform cu nevoile noastre şi cu respectarea drepturilor celor de lângă noi într-o anumită problemă, e nevoie de dreapta judecată. De aici rezultă că în absenţa judecăţii oamenii îşi vor alege în mod gregar atitudinile colective. Din această pricină, propria minte primeşte uşor impresii, dar tot la fel de uşor le şi părăseşte. Românul nu se decide şi nu ajunge să facă o selecţie între multiplele solicitări care îl asaltează. Dacă ar ajunge, acest proces s-ar numi raţiune. Or, nouă ne cam lipseşte această trăsătură a gândirii umane, ceea ce nu înseamnă că suntem idioţi, ci altfel decât cei care ne considerăaşa. De fapt, nu-i o întâmplare că numai în Franţa i s-a ridicat odinioară statuie Raţiunii, fiind proclamată zeiţă, şi instituindu-i-se un cult. Aşa că, de la apariţia acestei zeiţe, gândirea franceză este limpede, logică şi batjocoritoare pentru tot ce nu se poate justifica la bara Raţiunii. Or, noi, românii, suntem nişte rurali cu apucături urbane. Şi suntem atât de sentimentali, încât facem din moartea unui om un spectacol naţional. Deci,nu suntem idioţi, ci sentimentali. Iar occidentalii nu mai cunosc acest sentiment sufletesc şi cred că este vorba despre prostie.   

Distribuie pe Facebook