Suntem gata şi cu secerişul grâului. Aflu vestea asta de la dl. Marius Stroescu, invitat la emisiunea „Subiect de presă” de la „Antena 1” Piteşti. Ştiu, nu pe toată lumea emoţionează această ştire, dar pe mine da. Mirosul de arie, de bob încins de grâu, de mirişte mă răscoleşte, îmi cutreieră simţurile, îmi trezeşte aminitiri dintre cele mai sănătoase. Şi mental-romanţioase.

Prima este de copil la arie, adică acolo unde sunt adunaţi snopii de grâu şi devastaţi de dinţii unei batoze, care face să se reverse în coş tot soarele verii. Dacă a fost mai mult soare, bobul este auriu, dacă l-a bătut ploaia, este ceva mai întunecat. Jucăuşi, noi, copiii, ne scăldam palmele în grâu, alergam printre stoguri, stârneam praful şi nemulţumirea adulţilor.

Nu ştiu cum se face, dar astăzi mulţi dintre noi ne-am pierdut simţul firesc al atingerii. De pildă, al atingerii bobului de grâu, al spicului pe care să-l culegem, să-l punem snop în vază. Ca să ne bucurăm ochii, dar mai ales că avem pâine. Pe mine, unul, atingerea lui mă înfioară, pentru că bobul de grâu, ca şi plămada umană, are nevoie de nouă luni ca să se nască. Ce coincidenţă! Să fie doar o coincidenţă, ori ba? Are şi el, ca şi omul, nobleţe, demnitate, grandoare. Şi are, mai ales, mereu viitorul în faţă. Pus în pământ, ia viaţa de la capăt, răsare, sublimează vegetal, din planta firavă se transformă din nou în bob, dând exemplu, filosofic vorbind, de ce înseamnă negarea negaţiei. Dimpotrivă, de cum se naşte, omul poartă cu el, în buzunar, condamnarea la moarte. Ştie că va muri, dar nu ştie când. Sigur, se poate spune foarte bine că şi omul, ca şi bobul de grâu, continuă să trăiască prin copiii şi nepoţii lui, prin opera lui, dacă o are. Dar este altceva…

Se trage cortina verii peste seceriş. Vine cu ştirea, bombă pentru mine, dl. Marius Stroescu, mai mare peste instituţia numită APIA. Adică mai mare peste aceia care au obligaţia să pună banii statului, cei europeni la temelia civilizaţiei grâului, aşa cum trebuie, şi să intervină ori de câte ori motorul agriculturii se gripează. Nu-i cea mai mare recoltă de grâu, cu vreo 20% sub cea a anului trecut, dar se estimează o producţie de 4.500 – 4.800 kg/ha. Decât mai nimic, decât pământ pârloagă, parcă e totuşi ceva. Of, Doamne!

Mă mai urmăreşte o imagine, din vremea când, ca jurnalist la secţia agrară, am mers undeva la Teiu să fac un reportaj de la seceriş. M-a impresionat atunci o scenă, cu care am şi început articolul. Topit de căldură, un combiner striga cu disperare, din inima lanului de grâu, să-i aducă cineva o cană cu apă, că nu mai rezistă.

Astăzi, imaginea asta mă urmăreşte amplificată la o altă dimensiune. Specialiştii, câţi au mai rămas să lucreze în agricultura postrevoluţionară, ţipă ca din gură de şarpe că e pârjol, că e prăpăd mare cu ce se întâmplă în agricultură. Ba e prea mare secetă, ba e prea multă ploaie…

Mai toţi sunt de acord că ne-am bătut joc de pământ, că l-am lăsat o vreme paragină ori l-am vândut străinilor ca să ridice ei subvenţia de la stat. Ne-am bătut joc de sistemele de irigaţii pe care le-am vandalizat. Aşa cum am făcut şi cu plantaţiile de pomi şi de vie. În numele dreptului la proprietate, am făcut fărâmiţe pământul adunat laolaltă cu mari sacrificii, ca acum să-i lămurim pe oameni că e bună asocierea şi că numai aşa pot să obţină producţii mari, să-şi depoziteze produsele agricole. Ca să nu le vândă pe nimic în sezonul de vârf. Cine ne-a pus să distrugem depozitele de grâu şi de fructe, fabricile de industrializare a legumelor şi fructelor? Doar prostia noastră sau/şi interesul străinilor?

În fine, nu mai vreau să-mi reamintesc de marile greşeli postrevoluţionare făcute şi-n agricultură, nu doar de omul cu pulovărul roşu, ci de atâţia neisprăviţi ajunşi la putere. Dl. Stroescu îmi spune că a reuşit, din postul de director al APIA, să poată lucra acum cu aproximativ 400 de fermieri care deţin peste 50 ha teren, că de la 38.000, câţi proprietari de pământ erau în 2007, la înfiinţarea agenţiei, numărul acestora s-a redus la 22.000. Of, Doamne! Că procentul de absorbţie din bani europeni pentru agricultura argeşeană este de 99,97%. Că anual au fost aduse, în medie, pentru argeşeni circa 70 milioane de euro. Of, Doamne! Că începe să se înfiripe treaba cu „vacile de carne şi de lapte în ferme moderne”. Of, Doamne!

Păi, nu puteam din capul locului să modernizăm agricultura, cu toate ramurile ei, fără o a mai pune întâi la pământ? Respectându-i, desigur, ţăranului dreptul de proprietate. Măcar de acum încolo dă-i, Doamne, românului gândul de pe urmă, ca să nu mai facă atâta pârjol! Şi mai toarnă, Doamne, câte o cană de apă şi peste cei care au creierii prea încinşi şi au făcut atâtea prostii, că ne mai trebuie o viaţă să le îndreptăm! Şi mai dă-le ceva minte şi ălora care vorbesc de „plata de înverzire”! Şi de calicire, nu? Că d-aia avem ANAF. Dar asta cu impozitarea banilor europeni este o altă poveste asupra căreia este musai să revenim mai pe larg.

Distribuie pe Facebook