Satul actual nu poate fi altceva decât un laborator de umanitate. Oamenii simpli de aici îţi spun păsurile precum copiii. Realitatea aceasta nu cunoaşte decât o estetică scurtă, un stil al faptului şi o înţelegere imediată a sa. O întâmplare poate să se transforme într-o aventură şi o vorbă spusă la întâmplare într-o adevărată catastrofă. Iar pe uliţă merg vrăjitoarele, cu jocul lor de cuvinte şi cu traista în spate. Ghicitul lor… prestează un alfabet ce depăşeşte graniţile satului. Dar nu graniţele geografice, ci pe cele spirituale. Femeile acestea, cu fuste până la călcâie, au o bruscheţe în apariţie şi, dacă nu le faci voia, tot aşa dispar. Ele poartă în suflet agonia oamenilor locului. Sunt persoanele care monitorizează răul din oameni şi din comunitate. Căci oamenii le spun, cu fereală de vecini, toate păsurile sufleteşti. Învăţăturile vrăjitoarelor sunt formulele supreme după care unii îşi conduc vieţile. 

Asistând la cum se poartă bieţii oamenii cu vrăjitoarele, am impresia că, dacă voi coborî numai puţin, voi ajunge direct în Evul Mediu. Există un fel de credinţă naivă care pune stăpânire pe sufletul omului după ce i se spune că anul viitor va obţine mai mulţi bani sau îşi va cumpăra o maşină nouă, sau că va construi o nouă aripă a casei. Sau că soacra va muri. Faptul că el crede în orice vorbă despre schimbarea vieţii lui – pentru că asta şi speră – îi dă putere de a merge mai departe şi de a se menţine în formă. 

Acestea sunt, desigur, numai aspecte de suprafaţă, dar, analizându-le, ajungi la un strat mai profund, unde vei vedea că noi nu suntem contemporani unii cu alţi. Avem semeni care trăiesc în Evul Mediu, alţii care sunt şi mai de jos, din Neolitic. Şi astfel, în satul nostru, care poate fi orice localitate de pe harta ţării, fie ea rurală sau urbană, viaţa se manifestă ca într-un laborator de umanitate. Mai ales că, uneori, lucrurile capătă aici aspecte dramatice, dar ele sunt simplificate cu o vorbă, încetinite de o tăcere inexplicabilă la început, ca apoi să ajungă la dimeniuni monstruoase. O iubire începe în văzul public şi sfârşeşte la fel. Un adulter nu e niciodată premeditat, se întâmplă instantaneu, ca la animalele din ogradă. O înmormântare e un spectacol. O nuntă, la fel. Nimic nu scapă gurii satului, devenind evident, clar şi lămuritor. 

Toate acestea reprezintă învăţătura unor săteni, transmisă mai departe copiilor lor. În sat fiecare îşi are ţapul său ispăşitor: o rudă, o vecină etc. Aceasta este o exteriorizare a frustrării propriei persoane. Căci fiecare om are nevoie de un alint în faţa celor sfinte şi de graţia divină pentru a trăi în acord cu sine însuşi şi cu ceilalţi. Şi această intervenţie, dacă nu o face preotul, o poate invoca foarte bine o vrăjitore. De aceea forte mulţi ţărani, mai ales femei, merg la vrăjitoare pentru a le ghici în cărţi sau în boabe, sau mai ştiu eu în ce, dând o convulsie teribilă celui ce şi-a ghicit soarta. Aşa că în satul acesta este o atmosferă specifică şi fundalul a nenumărate probleme. Căci dacă cineva află că vecinul îi face rău, atunci o duşmănie pe viaţă îi cuprinde pe aceşti oameni. Iar dacă unui bărbat i se spune că soţia sa îşi cam aruncă ochii prin alte părţi, atunci el îşi reprimă cu greu frustrarea – dacă şi-o reprimă. Toate acestea – şi multe altele – fac din satul nostru un loc psihologic.

Pe de altă parte, ideea unei pedepse teribile în iad prinde foarte bine la astfel de oameni. Conform învăţăturii lor, omul este rău de la începuturi, iar locul în care locuieşte, locul originii sale, este un adevărat iad. Şi aşa aşteaptă el îndrumarea ghidului spiritual, care este vrăjitoarea. Iar ea ştie acest lucru, de aceea poate să-i ceară orice, căci victima se execută imediat. „Hauleu, cocoană! O zdreanţă ruptă, o şoleată de slănină”. Şi ar fi bine dacă ea s-ar opri aici. Sunt cazuri când se ajunge la sume imense de bani. „Hai, pune argintul, că ai ochii verzi şi ai să ai viaţă lungă şi bani mulţi. Pune argintul, că noroc o să-ţi dea Dumnezeu… Numai atât pui? Hai, că zgârcit mai eşti.” În timpul acesta pune cărţile în trei rânduri şi începe: „Norocosule! Ai noroc şi nu te cauţi… La firea ta eşti bun, dar ai duşmani mulţi…” Cu prezenţa acelei femei pe uliţa satului, am întrezărit ceea ce a rămas în structurile cele mai profunde ale sufletului nostru, deci imperios arhaic, şi care iese acum la lumina conştiinţei.

Distribuie pe Facebook