Ediţia de ieri a „Subiectului de presă” a fost ca o… prelungire a filmului „Între chin şi amin”, care prezintă tragedia umană petrecută în închisoarea politică de la Piteşti în perioada comunistă şi ca un… ecou al simpozionului internaţional despre „Experimentul Piteşti – Reeducarea prin tortură”. În vârstă de 87 de ani, eroul principal de la masa dezbaterii televizate, Sergiu George Rizescu, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România – filiala Argeş, a depănat pe micul ecran câteva amintiri trăite în infernul de la Piteşti şi a mărturisit, la final: „Cea mai fericită zi din viaţa mea a fost când am refuzat să fiu informator al Securităţii!”.

Istorie vie

La ediţia de ieri, Cristina Munteanu şi Mihai Golescu, cei doi realizatori ai emisiunii „Subiect de presă” de la „Antena 3” Piteşti, au avut doi invitaţi în platoul de televiziune. Alături de Sergiu George Rizescu – fost deţinut politic şi fost deputat în legislaturile 1992-1996 şi 1996-2000, ales în judeţul Argeş pe listele partidului PNŢCD/PER – a stat profesorul universitar Ilie Popa, preşedintele Fundaţiei Culturale „Memoria” – filiala Argeş

Sergiu Rizescu a fost arestat şi condamnat în 1952, la scurt timp după terminarea liceului şi, chiar dacă nu a trecut prin „reeducare”, a fost victima bătăilor crunte din anchete. Profesorul Ilie Popa organizează, an de an, simpozionul „Experimentul Piteşti”, care scoate la lumină un adevăr istoric incomod prin rememorarea suferinţelor de nedescris ale oamenilor supuşi „reeducării prin tortură”. Sergiu Rizescu se numără printre puţinii supravieţuitori ai genocidului sufletelor. Să-l ascultăm…

„Mâncarea era saliva”

Sergiu Rizescu: „Eu am crescut într-un mediu politic. Tatăl meu, care a fost preot şi a fost şi el arestat, asculta Moscova, Londra şi Voci Germane. În casă erau două ziare, «Curentul» şi «Universul». Deci de mic eram orientat, oricum, spre politica românească. Iar în al doilea rând, la Liceul «Brătianu» am avut nişte profesori extraordinari… Era educaţia din familie. Era educaţia din şcoală.. Şi, văzând ce se întâmplă în România când au venit bolşevicii, când au început să ia din bătătura omului toate produsele – el nu avea vacă, dar îi punea cotă de lapte! – sigur că te revoltai… Noi am fost învăţaţi că România se întinde până la Nistru; şi aşa am învăţat judeţele de acolo. Fiindcă Basarabia nu mai făcea parte din trupul României, sigur că simţeai o durere… Mai ales că eu am dat examen la Liceul Militar Ştefan cel Mare din Cernăuţi. Am fost trădaţi de cel mai bun prieten al meu, care era un băiat sărac; îmi amintesc că luam bani de la tata pe furiş ca să-i dau să-şi cumpere o prăjitură. Cel mai trist a fost că tatăl meu a fost arestat în 1952 în Săptămâna Patimilor. A fost arestat administrativ fără să fie condamnat, iar ultimul loc de detenţie a fost la Poarta Albă. Iar eu am fost arestat în săptămâna Crăciunului, tot în 1952, de locotenentul major Pleşiţă. Aveam 19 ani. Veneam de la Broşteni. La ora două noaptea m-au luat de ceafă, el şi unul Falcă de la Securitate – mi-l amintesc că era blond şi avea o aluniţă pe obraz. Mi-au dat câte un pumn şi au intrat în casă. Au făcut percheziţie. Mi-au dat alţi doi pumni. Fraţii mei erau mici, sora avea 5 ani şi fratele 7 ani. Mama era la Piteşti. M-au dus la Securitate. M-au lăsat o săptămână în frig şi după aceea au început anchetele. Acestea erau noaptea. Eram înfrigurat. Ţineam genunchii la gură şi suflam ca să mă încălzesc. Şi cu mâinile la glezne făceam mişcări… Intra unul în celulă şi striga: «Hai, banditule!» Îmi puneau cătuşe cu arcuri şi ochelari de ăştia ca de sudură, dar nu aveau geam, aveau tablă. Ştiu că urcam şapte trepte. Trăgea de mine ca de un câine mort… Traversam curtea şi intram într-o casă unde era cald, muzică italiană. Zece minute aveam frisoane şi după aceea începeau: «Te-ai mai gândit? Cutare-cutare». Te obligau să torni şi să spui ce n-ai făcut. Am mâncat patru bătăi crunte… La un moment dat mă ancheta unul, Savu Peter. I-am spus: «Domnule locotenent major, sunt şi eu tânăr ca şi dvs, o fiinţă omenească. De ce de ce mă bateţi, domnule, dacă nu ştiu mai mult de atât? Am şi eu viaţa înainte. Pentru ce-am greşit o să-mi iau pedeapsa»… Domnule, din momentul ăla nu m-a mai bătut. Probabil că am atins o coardă omenească. În ziua de Sfântul Gheorghe anul următor, în 1953, mi-au redus raţia la jumătate. La penitenciar făceai foamea. Mâncarea era saliva. Şi nu aveai voie să stai decât la marginea patului de dimineaţa de la 7 până seara la ora 20. Şi nu aveai voie să te apropii de fereastră, pentru că te vedea santinela şi te băga la «neagra», adică la carceră, într-un spaţiu foarte restrâns. Am fost şi eu acolo de două ori. În 1953 când m-au scos din celulă eram slab şi prăpădit, numai piele şi os. Când am venit acasă, două zile n-am vorbit. Cea mai fericită zi din viaţa mea a fost când am refuzat să fiu informator al Securităţii! Omul are două frumuseţi: una fizică şi una interioară. Cea interioară îţi dă sănătate, poţi să-i priveşti pe oameni în ochi. Experimentul Piteşti a fost o teroare inimaginabilă. Prin reeducarea prin tortură au vrut să distrugă sufletul românesc şi fiinţa naţională. Şi cred că au reuşit în proporţie de peste 50%”.

„Experimentul Piteşti”

Până în 1952, închisoarea din Piteşti a fost iadul în care era experimentată reeducarea tinerilor studenţi de către alţi studenţi deţinuţi prin mijloace violente, prin tortură. Victimele deveneau călăi şi călăii deveneau victime. Totul la comanda puterii comuniste şi a Securităţii… Pe lângă bătăile înfiorătoare administrate regulat, deţinuţii erau siliţi să se tortureze reciproc, cu scopul de a distruge orice convingere, orice loialitate de dinaintea încarcerării. Grupele de bătăuşi îi forţau pe deţinuţi să participe la sesiuni de instruire politică, de obicei acompaniate de abuzuri fizice la întâmplare şi îndemnuri la demascare pentru diferite abateri, unele reale, dar marea majoritate inventate. Obiectivul lor era ca victima să cedeze psihic, transformându-se într-un supus total, dedicat regimului…

Distribuie pe Facebook