De fiecare dată când îl văd pe Ion Sănduloiu, şeful salvamontiştilor argeşeni, inevitabil mă gândesc la frumuseţea sălbatică a munţilor din Argeş, pe care el urcă des, şi prin prisma ocupaţiei sale. Ieri, însă, când ne-a povestit într-o conferinţă de presă că, recent, în Bulgaria, a luat parte la un congres internaţional de salvare alpină, care presupune şi intervenţia câinilor de avalanşă, m-am gândit să-l întreb nu despre riscurile unor astfel de intervenţii, ci despre… încălzirea globală. Adică despre fenomenul care i-ar putea afecta într-un fel… obiectul muncii. Nu e glumă. Cu încălzirea asta vizibilă a vremii, de unde avalanşe dacă nici la munte nu prea mai ninge? Adi – că aşa-i spunem noi, prietenii sau foştii colegi de liceu – poate confirma că vremea s-a schimbat vizibil, că înainte, în luna octombrie, la munte cădea a doua zăpadă, stratul de omăt era de vreo zece centimetri, iar azi… plouă şi Transfăgărăşanul e absolut circulabil. Ce bine!

Totuşi, nu despre munţi intenţionam să scriu aici. „Traseul” meu de azi este mai la vale, către Muzeul Goleşti, despre care tot ieri am aflat că a obţinut „Menzione Internationale” (traducerea e de prisos) la un concurs desfăşurat în Italia, la Foligno, sub egida Federaţiei Europene a Asociaţiilor Centrelor şi Cluburilor pentru UNESCO. Distincţia respectivă a fost acordată pentru reabilitarea Ansamblului Medieval, un proiect finanţat cu banii Uniunii Europene, la care a muncit o întreagă echipă de specialişti condusă cu pricepere şi pasiune de Filofteia Pally şi Iustin Dejanu.

Eu, unul, cred că acest Muzeu – adevărată vatră de tradiţie şi de identitate românească – merită nu numai această „menzione” a italienilor şi a Cluburilor pentru UNESCO. Merită toate premiile importante din lume, ca şi altă comoară a noastră, a românilor, Muzeul Satului din Bucureşti, ca şi bisericile-cetăţi din Transilvania, ca şi mănăstirile din Moldova. Ce e aşa de frumos pe acest fost domeniu al boierilor Goleşti? Cei care au ajuns măcar o dată acolo s-au bucurat să afle despre civilizaţia ţărănească de la mijlocul veacului al XIX-lea, cu minunatele gospodării aduse din mai toată ţara, despre arta noastră populară, despre istoria acestei familii remarcabile care l-a avut înaintaş pe cărturarul Dinicu Golescu şi, nu în ultimul rând, despre obiceiul vinăritului.

Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii din Goleşti este – sau ar trebui să fie – o carte de vizită ce poate fi răsfoită de turişti. Sau, mă rog, de vizitatori care, anual, nu depăşesc în medie numărul de 14.000. Ne referim la cei care plătesc să vadă ce e acolo. Deci, iată o problemă: cum îi atragem pe oameni în această direcţie? Cineva îmi spunea că în zonă ar putea fi construit un mic hotel – cum există, spre exemplu, în Toscana – cu o cramă, unde pentru turişti ar fi mult „gustată” o seară tradiţională românească. Cu must, pastramă şi mămăliguţă şi, desigur, cu lăutari. Ar fi o ideee, ce ziceţi, d-le preşedinte al Consiliului Judeţean? Şi mai sunt şi altele. Dar ideile se plătesc, nu?

Altfel, rămânem la „menzione” şi o luăm tot spre munte, chiar dacă nu prea mai ninge… Dar plouă, cum plouă şi-n inima noastră de argeşeni, bat-o s-o bată de inimă!

Gabriel LIXANDRU

Distribuie pe Facebook