Poate nu e decât o impresie personală, dar mi se pare că ţara este plină de martiri. Căci de la un timp nu te mai poţi uita la televizor sau nu mai citeşti un ziar fără să dai de zeci de mucenici care se bat cu pumnul în piept că lucrează pentru tine. Ei organizează întruniri publice, unde sângerează pentru binele nostru, participă la emisiuni televizate, dându-ne sfaturi prețioase. Se luptă să crească pensiile şi salariile, să ieftinească alimentele şi medicamentele, să reducă numărul şomerilor, părând că vor să ne facă să credem că misiunea lor de o viaţă întreagă e o chemare sacră. Vocabularul acesta de martiri se răspândeşte atât de mult, încât până şi mass-media se martirizează. Şi astfel, suntem cu toţii prinşi de o atmosferă deosebit de încărcată cu eroismul cotidian. 

Pe de altă parte, mulţi consideră că lucrurile merg bine numai pentru că fiecare dintre noi este suficient de inteligent încât să înţeleagă că propria lui situaţie depinde de felul în care îi tratează pe ceilalţi. Acest tip de gândire nu are nimic de-a face cu solidaritatea. Reciprocitatea este un alt motiv important care-i mână pe oameni să ofere ajutor. Dar acest principiu al reciprocităţii ar putea declanşa un efect de domino – atunci când tot mai mulţi oameni se ajută între ei, se poate obţine într-adevăr solidaritate. Ideea comună din spatele solidarităţii sociale este aceea că ea ajută la structurarea vieţii noastre sociale, astfel încât să se răsfrângă şi asupra vieţii individuale. Deci, solidaritatea este ca un vizitiu care mână doi cai nărăvaşi: sentimentele şi temperamentul, ce încearcă tot timpul să scape de sub control. Dar dacă le arăţi drumul – unul cultural, bineînţeles – atunci ei se împlinesc întru efort conjugat. Mai ales că sentimentul este o predispoziţie, iar temperamentul – o trăsătură. Important este ca aceste două componente psihice să fie ţinute sub control de cultură și educație; altfel ele reprezintă rădăcina tuturor necazurilor noastre, a iubirii de sine și egoismului. Fără cultură și educație, disponibilitatea sporită de a ajuta devine un fenomen trecător, care va pieri odată cu ceea ce l-a prilejuit. 

Prin urmare, scriu aici despre adaptarea noastră la noile condiţii ale vieţii sociale impuse de pandemia de Covid-19. Dar în loc de solidaritate, sunt nevoit să scriu despre falsa solidaritate. Nevoia aceasta a apărut când am văzut un tânăr că-l ajută pe un vârstnic să-şi facă nişte cumpărături. Un alt martir. Şi, după ce a umplut căruciorul cu tot felul de bunuri, de la hârtie igienică până la ulei comestibil, bunul samaritean a împins repede căruciorul spre propria maşină, lăsându-l pe bietul om în urmă şi fără bunurile cumpărate de el. Cei prezenți nu au intervenit să-l ajute pe om, rămânând simpli spectatori. Nu spun ce s-a întâmplat cu tânărul “altruist”, pentru că m-aș transforma și eu într-un martir. Iată cum pandemia de Covid-19 a scos la iveală o trăsătură urâtă: falsa solidaritate. Iar prin faptul că oamenii îşi cumpără alimente şi bunuri de consum în cantităţi enorme, această pandemie mai scoate în evidenţă încă o trăsătură: egoismul. 

Ţinând cont de toate acestea, mă întreb dacă actuala criză a pandemiei scindează societatea în egoişti şi altruişti. 

Iar răspunsul probabil al fi că societatea românească poate fi împărţită din această perspectivă astfel: egoişti, cu referire directă la ideea că fiecare urmăreşte doar binele propriu (în prima parte a pandemiei foarte mulţi indivizi pur şi simplu şi-au creat acasă adevărate depozite de bunuri de consum);  altruiști, cu referire la acei indivizi care sunt fiinţe iubitoare, dar numai cu condiţia ca ei să-şi pună la adăpost propriile nevoi. Sigur, comportamentul nostru are mai multe faţete şi fiecare se manifestă în felul său. Cu toţii suntem câteodată foarte egoişti, iar alteori foarte corecţi, cooperanţi şi prosociali. Motiv pentru care fiecare dintre cei care îşi manifestă dorinţa de a ajuta are diferite priorităţi. Motivaţia de a pune la dispoziţia celor nevoiaşi timp, energie, informaţie sau bani e diferită de la om la om, ca şi solidaritatea, de altfel. 

Să fim însă optimişti, pentru că dacă manifestăm un comportament prosocial şi constatăm ce bine ne face – fie în rândul societăţii, fie în cercul de prieteni, în viaţa privată – atunci ne vom comporta în acest fel cât mai des cu putinţă. Și aș îndrăzni să afirm că nu un domeniu sau altul al economiei ne va scoate din situația grea în care ne găsim, ci solidaritatea noastră, dorința de a-ți ajuta semenul este soluția și abia apoi economia țării. Dar acest ajutor să fie concret, nu unul de ochii lumii, cu aspecte de martiraj și eroism cotidian, ce denotă falsa solidaritate.    

Iar răspunsul probabil ar fi că societatea românească poate fi împărţită din această perspectivă astfel: egoişti, cu referire directă la ideea că fiecare urmăreşte doar binele propriu (în prima parte a pandemiei foarte mulţi indivizi pur şi simplu şi-au creat acasă adevărate depozite de bunuri altruiști, cu referire la acei indivizi care sunt fiinţe iubitoare, dar numai cu condiţia ca ei să-şi pună la adăpost propriile nevoi. Sigur, comportamentul nostru are mai multe faţete şi fiecare se manifestă în felul său. Cu toţii suntem câteodată foarte egoişti, iar alteori foarte corecţi, cooperanţi şi prosociali. Motiv pentru care fiecare dintre cei care îşi manifestă dorinţa de a ajuta are diferite priorităţi. Motivaţia de a pune la dispoziţia celor nevoiaşi timp, energie, informaţie sau bani e diferită de la om la om, ca şi solidaritatea, de altfel.
Să fim însă optimişti, pentru că dacă manifestăm un comportament prosocial şi constatăm ce bine ne face – fie în rândul societăţii, fie în cercul de prieteni, în viaţa privată – atunci ne vom comporta în acest fel cât mai des cu putinţă. Și aș îndrăzni să afirm că nu un domeniu sau altul al economiei ne va scoate din situația grea în care ne găsim, ci solidaritatea noastră, dorința de a-ți ajuta semenul este soluția și abia apoi economia țării. Dar acest ajutor să fie concret, nu unul de ochii lumii, cu aspecte de martiraj și eroism cotidian, ce denotă falsa solidaritate.

Distribuie pe Facebook