Mă roagă un prieten – „vechi, antic şi de demult”, cum se spune – să-l reped până la Schitul Frăsinei din Vâlcea. Poate fi ultima lui rugăminte şi nu-l pot refuza. Îl invit în maşină şi la drum!

Mamă şi ce drum! Plin de hârtoape şi gropi, săpat de apele Văii Danului şi Verneştiului. Noroc că băieţii ăştia de la Drumuri Judeţene Argeş au pus nişte popice, ca să nu ne prăvălim de tot în vale! Apropo, tot scormonind în istoria celor două sate, când lucram la monografie, am dat peste numele unui sat numit Prăvăleni. N-am putut niciodată să-l localizez, dar iată că au făcut-o cei de la „Drumuri”. Bravo lor! Dar dacă, odată şi odată, chiar se vor apuca de reparatul traseului ce leagă Curtea de Argeş cu Sibiul, prin Şuici şi Sălătruc, pe „Calea Mare”, îi rog din suflet să asfalteze şi porţiunea de vreo jumate de kilometru rămasă de izbelişte de pe vremea când la C.J. era preşedinte C-tin Nicolescu.

Ce să spun, mai mare ruşinea să stai cu-n flentic de şosea nereparată, fiindcă aici apar frecvente alunecări de teren. Ca pe dealul Momaia. Cineva a turnat un zid de beton, pentru consolidare, dar a uitat să vină ulterior şi cu asfaltul. Boală veche, nu?!

Poate că n-aş fi abordat subiectul ăsta, că nu-i doar aici un drum uitat şi de Dumnezeu în Argeş, dacă, spre Schitul Frăsinei, n-aş fi avut ideea să scurtez calea, tăind-o de la Şuici direct spre Călimăneşti, preţ de vreo douăzeci şi ceva de kilometri. Pe un drum pe care altădată, profesor fiind, l-am bătut cu piciorul. Olecuţă de progres tot se vede şi-n bătătura Argeşului, fiindcă s-au turnat circa trei kilometri de asfalt, până la jumătatea satului Enculeşti. Dar de aici încolo, denivelări peste denivelări, şleauri săpate de apă şi de roţi. Se vede clar că-i la marginea judeţului şi nu-i prea pasă nimănui de el.

O cu totul altă faţă are drumul imediat ce treci podul peste o vale, în judeţul Vâlcea. Noi am trecut pe un pod provizoriu, după ce am aşteptat vreo jumătate de oră, timp în care trei utilaje, mai precis o foreză şi două betoniere, refăceau podul rupt de ape. Ca un făcut, de parcă ăştia de la Vâlcea – de la C.J. – ştiau că trece un jurnalist pe aici şi că va bate toba în două judeţe. Da, exact de la hotarul dintre ele şi până la Frăsinei, am tot întâlnit oameni şi utilaje angajate în modernizarea drumurilor. La Berislăveşti, culmea, nu doar asfaltau şi betonau şanţuri, ci făceau şi podeţe de acces la curţile şi grădinile oamenilor. Semn că produce ciment fabrica de la Cimus. N-o să mă credeţi, dar cu excepţia câtorva kilometri de drum european, de la Jiblea la Seaca, până la Schitul Frăsinei toată calea de rulare era un şantier. Şi, dacă nu mă credeţi, l-aş invita pe mai proaspătul preşedinte al Consiliului Judeţean Argeş să-şi facă timp să vadă în ce ritm lucrează „furnicile” pe traseul parcurs de mine la sfârşitul săptămânii trecute. Să vadă, să se convingă şi apoi să răspundă chiar cu mai mult ambâţ provocării vâlcenilor. Măcar pe aceste văi ale plângerilor despre care scriu aici.

N-am spaţiu, că ar merita să vă mai spun şi o altă poveste tristă, aflată de la o fostă salariată a „Electroargeş”, plecată la Vâlcea după ce o fată şi apoi un frate i-au murit. Fratele, la jumătatea vieţii. Stop cardiac! Acum e ospătăriţă şi îngrijeşte de părinţii ei, în vârstă, aflaţi la Curtea de Argeş, iar soacra la Sălătruc. I-au ajuns bătrâneţile şi au mare nevoie de ajutorul copiilor. De două ori pe săptămână, şi ea, şi soţul, pe rând, fac drumul ăsta, de la Seaca la Sălătruc şi apoi la Curtea de Argeş. După care se întorc la treabă. C-aşa-i viaţa! Cu bune şi cu rele, dar parcă mai mult cu rele, bat-o Dumnezu s-o bată de viaţă!                                                                         

Distribuie pe Facebook