Uneori, sau de cele mai multe ori – depinde de om și de împrejurare -subconștientul îți joacă feste și ceea ce era de ținut ascuns sau în rezervă iese la iveală ca untdelemnul deasupra apei. Așa i s-a întâmplat lui Klaus Iohannis în ultimul său discurs. A dat drumul unui adevăr care nu s-a pronunțat oficial niciodată, dar care este resimțit profund de „talpa țării”. Sunt, probabil, mulți cei care gândesc dincolo de gardul propriei gospodării. Sunt acei oameni care se întreabă, pe drept cuvânt: de ce vremuim în Istorie, de ce pierdem oportunități de dezvoltare, de ce, în competiție cu țări care au plecat, ca și noi, în 1989, noi nu numai că am pierdut startul, dar zăbovim, aruncăm vina pe alții, rezolvăm probleme mărunte sau ne punem piedică unii altora, c-așa-i… lupta de partid!

Spune președintele, pornind de la parșivul ăsta de Covid care ne ia viața, pândindu-ne când le este unora mai bine, la un șpriț, la o plajă, la o nuntă (cu… distanțare) sau pur și simplu alegând victime din piețe, de pe stradă, de lângă bloc, de unde el, Coronavirusul, aruncă plasa trimițându-ne în „carantinare” (cuvânt de pe vremea… covidiană!); spune, deci, Klaus Iohannis, ceea ce au observat mulți, aș zice că întreaga națiune: „30 de ani de eșecuri în organizarea și administrarea statului român”.

Un rezumat mai pregnant despre viața românului nici că se putea formula! Da, am pierdut, împreună cu politicienii scoși din urne, 30 de ani. O generație, vă dați seama?!? O generație care putea transmite un bilanț rodnic, care să fi contribuit la urcarea, măcar cu o treaptă, a României. O generație care s-a manifestat mai mult din inerție, mai mult sub vremi – vorba cronicarului – decât deasupra acestora! Revedeți foaia de parcurs a României, în care au semnat, practic, atât Stânga, cât și Dreapta și aveți răspunsul: clasa politică românească nu s-a modernizat, a rămas la stadiul de atacuri și mize mărunte, n-a adăugat „plus valoare” acțiunilor ei, s-a mulțumit să găsească „nadă” populistă înaintea alegerilor, iar alegătorii s-au mulțumit – și ei – de-a lungul timpului – ba cu un pix, ba cu un pui, ba cu o găleată, ba cu o geacă, ba cu…

Planul Național de Investiții și Relansare Economică este o idee așteptată, cerută de o Românie fără autostrăzi, cu căi ferate învechite, cu discrepanțe scandaloase între sat și oraș, cu localități părăsite, după ce s-au închis toate unitățile productive, cu blocuri, în consecință, în care oamenii își produc căldură cu lemne, cu șomeri cât cuprinde și cu starea aceasta de după Covid, în care țara este tulburată profund (în sfidarea legilor) de unii dintre cei care au schimbat Occidentul cu obârșia pe care tocmai o părăsiseră… 

Evenimentul s-a produs – normal!!! – înaintea alegerilor. Un nou pachet de promisiuni, dar nu oricum, ci promisiuni gigantești de obiective pe care guvernele – de orice coloratură! – n-au fost în stare să le facă în 30 de ani; ani „de eșecuri”, cum recunoaște președintele, neincluzându-se însă, cu „guvernul meu”, în ele… De multe ori, cei mai în vârstă parcă citeau documentele antedecembriste cu privire la „societatea socialistă multilateral dezvoltată”, unde „trebuia” (!) să ajungem. Altfel, perspectiva se învârte aproape de noi: „Să purtăm mască, să respectăm distanțarea și să ne spălăm pe mâini”. S-au spălat atâția guvernanți pe mâini, încât în toți acești 30 de ani parcă s-ar fi statuat dreptul la incompetență…

Distribuie pe Facebook