Îmi imaginez că dacă m-aş teleporta în anii de început ai erei noastre, cu felul meu de a gândi şi de a mă comporta, unul general şi acceptat în ziua de azi, cred că aş fi dus imediat, de către cei în mijlocul cărora m-aş trezi, la spitalul de nebuni. Şi, odată cu mine, toată lumea asta modernă. Căci sunt şi eu un om care aparţine modernităţii, unul care nu crede în nimic, ca să nu aibă dezamăgiri, unul care nu afirmă niciodată un lucru cu hotărâre, ca să nu fie contrazis. Unul dintre alte miliarde de oameni. Cei din timpurile acelea străvechi nu ar avea cum să-mi înţeleagă felul de a fi, în ciuda faptului că mă declar creştin, căci ce era atunci coşmar azi e spectacol, ce era credinţă azi e psihologie. Astăzi, aşadar, ceea ce contează e fericirea personală. Şi, din păcate, ajuns la o vârstă destul de coaptă, spun şi eu precum marele Goethe – iertată-mi fie comparaţia – care, la sfârşitul vieţii, ar fi mărturisit că nu-şi aminteşte nicio singură zi cu adevărat fericită, aşa că nici eu nu pot să mă laud cu vreo fericire personală.

Prin urmare, căutarea fericirii, spune Goethe, trebuie să fie singurul scop vrednic în viaţă. Însă ne-am obişnuit să umblăm cu privirea în jos, peste micile şi marile mizerii ale vieţii; or, ce-ar fi dacă, din când în când, am ridica ochii şi ne-am cere dreptul la fericire? Iată o întrebare, între alte întrebări, una cu caracter individual, căci nu am pretenţia absurdă, nebunoască poate, de a crede că ea e una simbolică pentru specia umană actuală. Dacă aş crede asta, nu ar trebui să fiu dus la ospiciu de cei din trecut, ci de contemporanii mei. Cu toate că există şi astfel de scrieri atât de generale, încât ai impresia că totul astăzi se petrece în exces, căci sunt gânditori care cred că au pătruns taina inteligenţei cosmice sau au descifrat misterul materiei. De fapt, pentru curajul acestor oameni am mai mult decât admiraţie, fervoarea mea totală faţă de nişte scrieri ce au aureolă de legendă. Însă, totodată, îi dispreţuiesc pe cei care cugetă pentru dorinţa de a impresiona, care privesc misterele vieţii cu ochi de savanţi, care vorbesc despre taine cu emfază, în fine, care uită, în genialitatea lor iluzorie, că viaţa trebuie trăită cu iubire şi credinţă. Aşa că aş vrea să împărtăşesc din fericirea primă a gândului dezinteresat şi detaşat de pământ a străbunilor mei, să mă las împăcat de învăţătura acestora- o lumină prin care să văd viaţa aşa cum arată ea dintotdeauna – e scutul pe care să-l pun înaintea oricărei porniri hazardate. Iar pentru a fi fericiţi – ştim tot de la cei din trecut – avem nevoie de două virtuţi: prietenia şi justiţia.

Prin urmare, am avut şi eu un prieten cu care mă plimbam zilnic prin oraş şi discutam vrute şi nevrute. Dar, după ce am rărit întâlnirile, a început să mă jignească prin intermediul comentariilor făcute la articolele mele (nici în ziua de azi nu-mi dau seama ce l-a determinat să se comporte atât de duşmănos faţă de mine). Un altul, un coregional, s-a apropiat de mine şi am întrezărit în el aproape un frate din perspectiva locului natal. Însă, după un anumit timp, omul a început să-mi sugereze ce să scriu în articole; am refuzat cu hotărâre şi am rupt orice legătură cu el. Apoi am mai fost unul care se credea un fel de om providenţial pentru presa argeşeană, considerând că tot ce spune el are un caracter de legitate. Am întrerupt şi cu el orice relaţie; era un narcisist al scrisului şi al televiziunii locale. Şi lista aceasta ar putea continua. 

Însă, în ceea ce priveşte justiţia, nimeni nu poate fi fericit dacă nu este drept. Această valoare înseamnă a-i da fiecăruia după meritul său, lucru de care eu nu am avut parte în viaţă. 

Aşadar, în lipsa acestor două virtuţi, am ajuns cu toţii nişte revoltaţi. I-ar această revoltă ne-a făcut să vedem viaţa altfel decât străbunii noştri. Aşa a început istoria modernă, a cărei nouă valoare este raţiunea. Deci, raţiunea trebuie să mă facă fericit şi să-mi spună că pe unii dintre aceia pe care îi numesc prieteni ar trebui să-i părăsesc, că nu mi-au fost niciodată aşa, iar ceea ce definesc justiţie nu a existat niciodată pe meleagurile natale. Numai aşa aş putea fi fericit! Şi apoi, în numele acestei fericiri, să cred că e mai plăcut să iubeşti decât să fii iubit. E mai plăcut să dai decât să primeşti. Şi învăţăturile ar putea continua, dar mă opresc la acestea două care sunt esenţiale pentru o viaţă simplă şi fericită. Adică, o viaţă creştină.

Distribuie pe Facebook