Vă mărturisesc că aşa s-a întâmplat. Deşi mă ocup de mai bine de 50 de ani de presă, am avut trac, invitat fiind să-mi spun părerea despre „educaţia prin presă şi pentru presă” a dragilor noştri studenţi de la jurnalism ai UPIT. Şi asta mi se întâmplă nu o dată, ci ori de câte ori sunt invitat să vorbesc despre chestiuni grave, cu efect de durată asupra formării personalităţii unor generaţii care se grăbesc la întâlnirea cu viitorul, în fapt cu profesia lor, cu destinul lor.

Nu, n-au fost în sală studenţi, ci „crema” jurnaliştilor locali invitaţi de conducerea universităţii în ideea de a pune de acord teoria cu practica, de a găsi acele modalităţi menite să facă educaţie unei generaţii studioase, obosită de atâta educaţie. Ca să nu mai vorbim despre naţia asta care şi-a luat porţia de libertate în ’89, iar educaţia pare să nu mai figureze printre valorile actuale. E perimată! Mai toate valorile în care am crescut, cum bine spunea Andrei Pleşu, au devenit nonvalori. Câţi dintre noi mai pun preţ pe politeţe, de pildă? Pe prietenie? Pe prestigiu? Pe lectură? Pe cultură? Dar pe onoare? Pe onoarea profesională? Pe onoarea de jurnalist, de pildă.

Păi, prin definiţie, jurnalistul, ziarul sau televiziunea la care lucrează ar trebui să facă educaţie, nu? Dar imediat a fost adusă în discuţie chestiunea banilor. Nu se face educaţie pe gratis. Asta ar trebui să facă familia, s-o facă şcoala, ba chiar şi societatea, biserica etc. etc. Cum se bătea cu pumnul în piept un mai vechi şi focos coleg de breaslă, ziarul este şi el o afacere, nu o societate de binefacere. N-am fost de acord nici atunci, când polemizam cu el aproape cotidian, nici astăzi, cu ideea că ziarul, televiziunea n-au mamă, n-au tată, n-au reguli, n-au coduri etice, n-au proiecte culturale, educative, n-au ţinte privind formarea personalităţii umane. Atunci, la ce bun un ziar? Doar ca să-l ţii pe om la curent cu mizeriile, cu infamiile de care este plină lumea asta? Nici vorbă! Presa, de orice gen ar fi ea, trebuie să ofere modele, de regulă pozitive, nu negative, fiindcă discernământul tinerei generaţii nu este încă suficient format.

S-a spus, pe bună dreptate, că dacă vrei să obţii imediat profit, te ocupi de agricultură. Semeni primăvara, iar toamna recoltezi, vinzi şi obţii profit. Dacă vrei un profit mai mărişor şi mai de durată, investeşti în zona industriei, pui de o afacere şi, dacă o manageriezi bine, te alegi cu ceva mai substanţial. Dar, dacă eşti o ţară, o naţie, chiar şi un guvern, cea mai bună investiţie este şcoala, educaţia, cultura. Peste ani, de aici se culeg cele mai bune roade. Lucru îndeobşte ştiut, dar greu de făcut, fiindcă, de regulă, politicienii noştri vor rezultate imediate, în mandatul lor de acum, nu de peste ani.

Lucru pe care, dacă nu-l fac politicienii, încep să şi-l propună tot mai apăsat şi mai aplicat instituţiile de învăţământ, unde tonul, iată, a fost dat de Universitatea din Piteşti.

Şi, mai precis, de doi dascăli, unul de formaţie inginer, altul filolog, respectiv rectorul Dumitru Chirleşan şi prorectorul Adrian Sămărescu. Ca să te ocupi de educaţia altora, de la catedră, din pagina de ziar, ori de pe micul ecran, trebuie să ştii tu însuţi cu ce se mănâncă treaba asta care se cheamă educaţie. O vreme, la noi, după ’89, cultura, educaţia, ba chiar şi elita, valoarea au devenit noţiuni suspecte. Nu picau bine la cei cu deficienţe la capitolul educaţie, cultură, viaţă spirituală. Pentru ei n-aveau relevanţă, erau golite de sens, nu produceau un „ce” profit, nici măcar voturi.

Poate că a venit vremea să ne purtăm ceva mai tandru cu ele, fără tracul pe care l-am încercat şi eu când a venit vorba de aşa ceva. Să le scoatem din criza în care tot noi le-am băgat. Cu inconştienţă!

Distribuie pe Facebook