Cu sau fără religie în școală?

„Lăsați copiii să vină la mine. Și nu-i opriți. Căci a unora ca ei este Împărăția Cerurilor”. Cuvântul Domnului. De dincolo de veacuri, când Iisus Hristos îl rostea imperativ. Au trecut două mii de ani. Mai este valabil? Mai este nevoie de educația religioasă a copiilor. Dacă da, unde? Acasă sau la biserică? Care ar fi rolul școlii în această „ecuație”?

Reprezentanții a două „lumi”

Anul școlar care începe va fi unul atipic. Cu multe noutăți, de la structura calendarului școlar, până la altele mai profunde care privesc programa școlară, modul de notare etc. O întrebare stăruie pe buzele multor părinți. Se va mai regăsi religia în orarul copiilor? Unii își pun problema cu îngrijorare, gândindu-se că religia face parte integrantă din programul de educație și formare al unui elev de clase primare și nici nu este de conceput să se renunțe la această materie. Alți părinți, din contră, așteaptă cu nerăbdare ziua în care vor afla că religia este eliminată din școală! De altfel, de unde provine diferența de opinii? Desigur, chestiunea este delicată și ține de credința fiecărei familii, de cât de mult se pune accent pe latura spirituală, duhovnicească a vieții. Omul nu trăiește, nu se hrănește numai cu mâncare, ci „cu fiecare cuvânt al lui Dumnezeu” – stă scris în Scriptură. Iar Apostolul Neamurilor „delimitează” două categorii de oameni: „Noi nu suntem dintre cei care cred în cele ce se văd, ci în cele ce nu se văd. Pentru că cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd, sunt veșnice…”. Oamenii sunt diferiți. Cei care cred și cei care nu cred în Dumnezeu, cei care au viață religioasă și cei care nu au. Iar elevii aflați laolaltă în școli sunt, desigur, reprezentanții celor două lumi.

Panta descendentă

După Revoluția din 1989, religia a fost introdusă ca materie de bază, în rând cu celelalte, în programa școlară. Erau anii post-revoluționari în care românii se simțeau liberi să își manifeste credința. Iar faptul că elevii studiau religia părea o normalitate. Numai că vântul secularizării, care bate de la un timp prin Occident, avea să se facă simțit și pe plaiuri mioritice. Pe acest plan, mai ales în ultimii ani, se observă transformări radicale. Studiul teologiei, în general, în România – paradoxal, țară eminamente ortodoxă – a ajuns pe o pantă descendentă. Unele facultăți de profil au fost desființate, altele comasate. Județul nostru nu a fost ocolit de acest val al schimbărilor, astfel că la Facultatea de Teologie din Pitești nu mai sunt formați preoți, „pastorala” fiind de domeniul amintirii.

Inspirația Patriarhului

În privința studiului religiei în școală, în ciclul primar și gimnazial s-a simțit un val de contestații. Din partea părinților care, sub influența unor ideologii noi promovate prin intermediul mass-media, dar mai ales al televizorului, își spuneau oful: „sunt prea multe materii pentru mintea unui copil, mai trebuie redus numărul lor”. Unele sunt de o importanță secundară, iar între ele religia pare „oaia neagră”, ora la care se poate lejer renunța. Ba chiar au fost voci care susțineau că religia trebuie înlocuită cu ore de engleză sau de informatică. Încet, dar sigur, o problemă nouă și-a făcut loc în societatea românească și care, desigur, îi privea pe părinții care aveau copiii elevi: să mai existe sau nu orele de religie? S-au conturat două tabere: unii care spuneau că religia predată la școală are mare influență benefică asupra educației unui copil, în anii formării lui, iar alții care, dimpotrivă, erau de părere că religia nu are ce căuta în școală, iar educația copilului în spirit religios se poate face acasă sau la biserică. Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, Părintele Patriarh Daniel, sesizând pericolul care s-a ivit, inspirat, a găsit soluția de ieșire din „criză”. A convenit cu factorii de decizie de la nivel înalt, de la ministerul de resort, ca religia să nu fie scoasă din școală, dar nici să se impună obligativitatea ei. Ci, aceia care decid să fie înșiși părinții! Astfel, la fiecare început de an școlar, ei pot opta dacă odrasla lor participă sau nu la orele de religie. Printr-o simplă cerere scrisă înmânată învățătoarei sau dirigintei, care nu implică niciun fel de justificare, orice părinte poate declara că este sau nu este de acord ca fiul /fiica să studieze religia. Acest sistem funcționează de câțiva ani și s-a întâmplat un fenomen interesant. În general, în medie, peste 90% dintre elevii unei clase, indiferent de ciclul primar sau gimnazial, participă la orele de religie. Totuși, problema rămâne de actualitate, deoarece nu s-a stins ecoul vocilor care, prin intermediul mass-media și mai ales al rețelelor de socializare, cer în continuare ca religia să fie eliminată din școală. Incertitudinea persistă.

Ce vor face profesorii?

Nu în ultimul rând, atunci când se pune pe tapet problema orelor de religie – dacă mai sunt sau nu mai sunt utile și dacă mai trebuie să își găsească sau nu locul în programa școlară – trebuie ca factorii de decizie să reflecteze și asupra aspectului social. Nu deținem statistica, dar este vorba despre mii de oameni la nivel național, profesori de religie care ar rămâne fără obiectul muncii. În cazul preoților care prestează ore și la unitățile școlare, situația este mai simplă; ei au traiul asigurat deși, se știe, salariile slujitorilor sfintelor altare de-abia le asigură traiul de pe o zi pe alta. În schimb, pentru profesorii de religie care au absolvit Facultățile de Teologie sau cele de Asistență Socială și nu au altă sursă de venit decât remunerația pentru orele de religie problema este mult mai delicată. Dacă s-ar decide renunțarea la această materie, măsura luată i-ar pune pe acești absolvenți de studii superioare în situația de a îngroșa rândurile șomerilor. Și iată cum, înglobând și latura socială a orelor de religie în școală, se întregește un tablou la care decidenții trebuie să privească îndelung, cu atenție maximă. Se poate lesne renunța la materia care unora le pare de prisos, dar trebuie să se țină cont de toate consecințele care decurg de aici.

Foto descriptiv

Distribuie pe Facebook