Nu în zadar îl divinizau vechi latini pe Ianus, cel cu două feţe, cum greşit îl înţelegem astăzi. Ianus era un înţelept: o faţă a lui era îndreptată spre trecut, cealaltă – spre viitor. Templul lui Ianus se închidea în anii de pace în ţară şi se deschidea pe timp de criză. Or, timp de peste trei decenii – iau numai perioada postdecembristă – România a cunoscut doar crize politice şi economice, iar azi ţaratrece şi printr-o criză sanitară. Aşa că templul lui Ianus a stat mereu deschis, iar din el a ieşit o generaţie cu totul nouă faţă de a mea. O generaţie care îşi pune tot orgoliul în capul tuns până la piele, dat cu alifie pe scăfârlie, fără să mai poarte pletele specifice anilor ’70-’80 ai secolului trecut, când tinerii se mândreau cu părul lung, aşa cum Samson îşi avea forţa în păr.  

Or, în trecut – e adevărat, cel francez (oare nu de la el ne adăpăm şi noi sufletul?) – Baudelaire a vizitat un poet în vârstă după ce şi-a vopsit părul în verde. Baudelaire se aştepta să fie aprostofat de confratele său mai vârstnic, dar acesta nici n-a observat. Spre consternarea tânărului poet, acesta a primit numai felicitări de la mentorul său. Înţeleg de aici că pe vremurile acelea nu conta cum îţi vopseai părul, valoarea era cea care avea prioritate. Din adevărul acesta s-au inspirat şi tinerii noştri ai anilor ’70 din secolul trecut, când Florian Pitiş cânta „Nu contează cât de lung am părul, important e cât de mult gândesc”, din „Vinovaţii fără vină”. Şi tot în trecut, oamenii aveau scuipători. Existau în fiecare unitate administrativă, la fiecare colţ de scară sau prin birouri asemenea scuipători. Acum, însă, am ajuns să fim în poziţia de scuipătoare pentru adversarul nostru, devenit, cu timpul, un duşman înrăit. 

Pe de altă parte, trăim azi tensiunea dureroasă a inserţiei într-o lume occidentală, o nouă lume de început. Căci integrarea în structurile vest-europene şi în spiritualitatea lor este un proces îndelung, cu episoade dramatice, dacă avem în vedere că această lume nouă ne propune să asimilăm noi mentalităţi despre individ, familie şi societate. Or, toate acestea se întâmplă în condiţiile în care noi încă mai trăim eflorescenţa vegetală şi spirituală a tradiţiilor noastre milenare. Fiindcă deosebesc în sufletul nostru două trăsături de opusă sensibilitate. Două trepte de simţire, două inele de temperament, complemente însă ale aceluiaşi ethos, dar oarecum străine între ele: una îndreptată spre propriul popor, cealaltă – înclinată să-şi vadă ţara de la Bruxelles. Or, în aceste condiţii, asimilarea spirituală a valorilor occidentale ar trebui să aibă drept corolar nevoia de a ne defini ca popor. Acest lucru presupune să ne adunăm, să ne solidarizăm cu noi înşine. Şi, totodată, trebuie să primim totul, de oriunde din spaţiul politic de care aparţinem, dar sub beneficiu de inventar. Iar drumul acesta nu poate fi parcurs decât dacă vom realiza sinteza acestor trăsături sufleteşti şi temperamentale.  

Sigur, mă refer aici la o sinteză a elementelor reductibile sufleteşti, nu la natura sufletului nostru de trăitori pe aceste meleaguri. Această natură nu se poate subsuma într-o sinteză, căci ea însăşi reprezintă sinteza naturală şi istorică. Şi plec de la premisa existenţei specificităţii naţionale a ţărilor membre ale UE. Iar dacă încerc să mă înalţ la sfera generalităţii şi sintezei, ajung la desprinderea a trei date fundamentale ale poporului nostru: ortodoxia, ospitalitatea şi naivitatea.

Şi tot din perspectiva generalului, viaţa sufletească a românului este astfel organizată încât să se acomodeze cu misterul, cu ocultul, dar fără să le anexeze raţiunii. Filosofia lui Blaga, de exemplu, nu se lasă dizolvată în mister, dar îl abordează cu precauţie, denumind cunoaşterea lui ca fiind luciferică. O altă trăsătură importantă a românului este dată de dualismul om-natură. Între om şi univers românul nu pune nicio barieră, creştinismul lui fiind unul de factură cosmică, deci nu există o linie de demarcaţie ca în cultura franceză, de exemplu.

Drept care, noi, românii, reprezentăm un complex de aluviuni, de virtualităţi, pe care avem putinţa să le unim integral într-o sinteză. Încă nu am ajuns la această unificare. O cale mai uşoară ar fi politica decât cultura. Dar politica urmăreşte idealuri mici şi înfăptuite într-un timp scurt, ceea ce nu e valabil în cazul culturii. Politica actuală a născut omul individualist, orgolios şi bine orientat către interesele personale. L-a mai născut pe cel care nu-i pasă de nimic decât de cum este aranjat tatuajul de pe gât sau cercelul din ureche şi cât de mari şi-a făcut buzele. Unii chiar fug de propriul sex, iar alţii propun să trăim în grupuri, nu în cupluri. Cu asemenea specimene nu se realizează „România normală” – cu toate nostalgiile europenizanţilor şi occidentalizanţilor noştri atât de sublimi în intenţii şi atât de ipocriţi în realizări. 

Distribuie pe Facebook

Olga Andronachi

See Full Bio