Să nu vă surprindă titlul, că aşa a fost. O discuţie, cu impertinenţă, despre Festivalul CineSat Lereşti, la iarbă verde. Festival desfăşurat cu puţin tam-tam, cu mai mult sau mai puţin aplomb, dar cu mulţi actori şi regizori de film, unii autentici, alţi pârâţi.

Ajung la Lereşti, împreună cu colega de platou a emisiunii „Subiect de presă” de la Antena 1, Cristina Munteanu, având în minte o imagine şocantă din copilăria mea, când pe cei din rândul întâi era să ne calce tractorul. Nea Grigore, tatăl poetului Ion Popa Argeşanu, dispunea de o maşinărie ambulantă cu ajutorul căreia dădea filme. Ne-am dus cu toţii buluc la şcoală, unde, într-o sală de clasă, pe harta întoarsă pe dos urma să fie proiectat un film în premieră pentru noi. Ne-am aşezat cuminţi pe scaune, curioşi să vedem ce se întâmplă pe harta aia, dar ne-am trezit cu un tractor care venea furios spre noi, cei din rândul întâi. Bineînţeles că am zbughit-o cu toţii afară să nu ne calce tractorul care părea că nu ne vede. Cu greu ne-a lămurit nea Grigore să revenim, că nu-i niciun pericol, că-i doar o imagine a tractorului, nu e unul real care să ne calce. Şi, pentru colegii mei din clasa întâi de la Verneşti, aşa a început aventura filmului.

La Lereşti, aventura a început cu dibuirea Pensiunii Amada, gazda „CineSatului”, şi a continuat cu o discuţie surprinzătoare cu preotul Alexandru Pahonţu, directorul festivalului, care ne-a dat să înţelegem că, dacă vrem să filmăm, ar fi bine să plătim, că altfel el nu se bagă să ne recomande unor personalităţi ale filmului prezente acolo. Că festivalul are nevoie de bani, că el însuşi a băgat mâna-n buzunar ca să se poată desfăşura şi ediţia a doua. Mărturisesc că mi-a cam sărit muştarul, dar nu m-am obosit să-i explic distinsului director de festival că există şi presă care face educaţie şi cultură pe gratis. Cum facem chiar noi. Că alţii fac presă de scandal din care pot să scoată bani, fie şi ca să plătească pentru a filma la Lereşti, nu mai este treaba noastră. Poate fi a Consiliului Judeţean care are într-adevăr contract cu unele publicaţii pentru a susţine cultura. Dacă o fac sau nu, chestia asta nu este din filmul ăsta.

Lucrurile s-au lămurit totuşi repede, când am dat cu ochii de piteşteanul nostru Şerban Marinescu, iniţiatorul proiectului de la Lereşti, şi de actorul Dorel Vişan. Amândoi ne-au primit cu bucurie şi cu braţele deschise, ba chiar ne-am îmbrăţişat cu regizorul care pe vremuri ne călca des şi cu drag pragul redacţiei. La iarbă verde şi la o cafea, ne-am amintit o sumedenie de lucruri frumoase şi am convenit să facem câte o intervenţie filmată cu fiecare, inclusiv cu realizatorul emisiunii TV „Memorialul durerii”, Lucia Hossu Longin, în paralel cu „Subiect de presă”. La care „subiect” au participat inimosul primar Marian Toader şi… părinţelul buclucaş. Care părinţel, spre mirarea mea, n-a mai fost atât de negustor, ci, dimpotrivă, a cooperat foarte bine, devoalând motivele pentru care a fost înfiinţat un festival de film la Lereşti.

Festival care putea foarte bine să fie şi la Câmpulung ori la Piteşti, fiindcă rostul lui este să-i apropie pe tineri de artă, să le cultive gustul pentru frumos, pentru film, pentru cultură, care toate la un loc îl fac pe om mai bun, mai om. De pildă, cum s-a şi întâmplat concret, au fost invitaţi elevi să vadă un film cu „Ion” al lui Liviu Rebreanu, după care cu regizorul, cu actorii, cu profesorul de limba română şi cu elevii, au fost analizate modalităţile artistice de realizare şi de transmitere a mesajului. Cu ajutorul cărţii şi al filmului. Cum a fost mai bine?

Dincolo de faptul că Lereştiul este un vestit sat turistic aflat în circuitul internaţional, aici există şi un ateneu care are o sală de proiecţie şi, bănuiesc, chiar şi un program de activităţi culturale. Probabil că tot aici se află şi expoziţia de pictură „Dincolo de umbre”, a preotului Alexandru Pahonţu, pe care n-am reuşit s-o văd, dar aflu de la francezul Pierre Henri Deleau, delegat al Festivalului de la Cannes, că nonconformistul preot, care uneori nu ascultă nici de pricazurile ÎPS Calinic, are talent şi o sensibilitate aparte ce-l ajută să picteze şi cu ajutorul mirosului. După care miros deosebeşte culorile. Mai ales galbenul. Brusc, omul lui Dumnezeu îmi devine simpatic, fraternizez şi empatizez cu el şi nu-i mai port pică fiindcă el a avut tupeul să ne ceară bani, iar noi i-am publicat, gratis, miercuri, programul festivalului în ziar pe mai bine de o jumătate de pagină. Mai mult, îmi aduce aminte cum a descoperit Marin Preda filmul, invitat de un afiş de pe stradă, „Amicii orbilor”… (vezi capitolul 20 din „Viaţa ca o pradă”).

Altminteri, cea de-a doua ediţie a festivalului de la Lereşti vine să se adauge unor iniţiative reuşite pe care, cu oarecare timiditate, le tutelează Consiliul Judeţean. Şi spun cu timiditate, fiindcă nu dispune de profesionişti pregătiţi să dea amploare şi mai ales grandoare acţiunilor sale culturale menite să ne promoveze pe agenda culturală a UE. Mulţi dintre salariaţii CJ n-au cine ştie ce pregătire, dar au şi ei impertinenţă cu duiumul când e vorba să gestioneze banii de cultură ai judeţului. Pe ochi şi pe sprâncene, ca să nu zic cu dedicaţie. Sigur nu mai este vorba de părintele Pahonţu, ci de cei din sistemul public cărora le-au crescut acum salariile de nu le mai ajungi cu prăjina la nas. Dar există ac şi de cojocul lor, iar noi nu aşteptăm, ca dl Manu, sfârşitul anului pentru evaluare. I-am pus sub observaţie zilnică, aşa cum am şi intitulat rubrica iniţiată de câteva zile. Rubrică la care vă invităm să colaboraţi şi dv., stimaţi cititori, oferindu-ne exemple de chiul pe bani publici. Că, altminteri, nu-i altceva decât trai neneacă, pe banii babachii!

Distribuie pe Facebook