Copila și mama ei ucise, zidite împreună

Un sicriu alb. O cruce albă. Flori albe. Și o fetiță în alb. Ca o prințesă, cu fruntea acoperită cu dantelă albă. Totul alb. Precum sufletul ei, pur, inocent, neprihănit. Asemenea unui înger care vremelnic a trăit pe pământ. Trupșorul ei a rămas pentru totdeauna între zidurile cavoului în care a fost așezat. Lângă cea care a adus-o pe lume.

Liniște de plumb

Aproximativ două sute de persoane s-au adunat sâmbătă dimineața în jurul capelei militare de la marginea cimitirului Sf. Gheorghe din Pitești.

Aici a fost priveghiul Gențianei Rusu și a fiicei sale, Silvia. Cele două au fost victime în ceea ce presa și opinia publică a numit „măcelul de la Bascov”. Alte trei persoane care și-au găsit sfârșitul în același mod, îngrozitor, omorâte cu lovituri puternice în cap, au fost îngropate cu o zi înainte la cimitirul din Bascov. Cadre militare, medici de la Spitalul Militar, rude, cunoscuți dar și necunoscuți, au urcat dealul cimirului Sf. Gheorghe pentru a fi alături de cei îndoliați. În incinta capelei au acces doar câteva persoane iar restul așteaptă afară într-o liniște apăsătoare, de plumb. Incremeniți oamenilor li se pare de prisos să mai comenteze. Să mai despice în patru firul unui caz de neimaginat, în care un bărbat cu probleme psihice, decide, în tulburare-i, să curme viețile a cinci oameni. Toată familia lui. O tragedie de acest fel nu se mai văzuse și nici nu se mai auzise în județul nostru. Prin numărul mare de victime, cazul are o nefericită unicitate. Dar oricât pare de incredibil, faptele sunt cele știute. Cinci oameni au fost loviți cu sadism în cap. De un ciocan și câțiva bolovani, spun anchetatorii, a avut nevoie criminalul pentru a-i trimite pe lumea cealaltă pe cei pe care ar fi trebuit să îi iubească: părinții, fratele, sora, nepoata…

Darul Sfântului Nicolae

Col. (rezervă) Gențiana Rusu și-a dorit cu ardoare un copil. Înaintase în vârstă și darul darurilor de la Dumnezeu întârzia să apară. Nu s-a lăsat copleșită de deznădejde, dimpotrivă. Om dârz, asemeni soțului, la rându-i col. (rezervă) a crezut cu tărie că visul i se va îndeplini. Minunea s-a întâmplat în 2016. În ziua a opta a lunii cadourilor. La scurt timp după Sf. Nicolae cel atât de generos. Ca un dar fără de preț avea să privească cei doi părinți pruncuța în scutece cu care au plecat acasă de la maternitate. Câtă bucurie a adus fetița! Câtă fericire! Câtă lumină și strălucire în ochii mamei! Cu câtă dragoste avea să o strângă la piept, să o hrănească, să o îngrijească! Iar osteneala nopților nedormite, micuța i-o răsplătea cu privirea ei îngerească. Și cu puterea cu care, mai târziu, cu degețelele-i albe și firave prindea mâna mamei. Și a tatălui care o adora. De aceleași mânuțe a ținut-o tatăl când a făcut copila primii pași. Și când o plimba prin parcuri, pe când erau toate bune și frumoase, așa cum le rânduise Dumnezeu. Aceleași mâini albe cu degete delicate, a sărutat tatăl ieri. Pentru ultima dată. Erau așezate pe piept. Pe pieptul prinețesei sale în care inimioara nu mai bătea…

A „tratat-o” cu …”milă”!!!

Rudele au așezat trupurile neînsuflețite în două sicrie. Cel al copilei era alb. La fel ca și crucea. Era învăluită în alb așa cum i se cuvine unui copil care nu a apucat să păcătuiască. A unui suflet neprihănit care nu a cunoscut nimic dintr-ale vieții. Dincolo de grozăvia faptelor întâmplate la Bascov, poate cel mai șocant a fost faptul că nici măcar micuța Silvia nu a avut parte de îndurare. Cu toate aceastea, se pare că totuși criminalul consideră că a tratat-o cu …milă!!! Din surse neoficiale am aflat că bărbatul în criza lui bestială, ar fi făcut totuși o…concesie. Iar nepoatei sale i-ar fi aplicat o singură lovitură în zona tâmplei. Auzise el că este o zonă sensibilă și odată lovită tâmpla, poate surveni moartea de-ndată. Și asta își propusese, ca fetița să nu sufere. A azvârlit-o în ghearele morții într-o clipită, fulgerător.

Izvorul lacrimilor

Până mai ieri zâmbea, se juca și își sorbea din priviri mama pe care deseori o îmbrățișa. Așa sunt cele două și în tabloul agățat pe una dintre mașinile funerare, îmbrățișate. Mânuțele ei cu care îmbrăca și pieptăna păpușile, erau acum inerte. Reci. Pe chipul ei drăgălaș s-a așternut umbra morții. Tatăl ei suportă cu greu totul. Este sprijinit în permanență de medicii unei ambulanțe venite de la Spitalul Militar. Bărbatul nu mai are nici lacrimi să plângă. I-a secătuit izvorul lor. Privește în gol. Apoi când la sicriul în care soția sa pare că doarme, când la sicriul în care se află fetița sa, lumina ochilor lui. Dă din cap a dezaprobare, a neputință. Copila a fost trimisă în veșnicie nu de vreun necunoscut ci chiar de unchiul ei. Când nu apucase să se bucure și ea de frumusețea lumii văzute. Doar câțiva ani care au zburat ca săgeata.

Într-un glas

De la capela militară, sicriele au fost transportate la Biserica Sf. Gheorghe a cimitirului cu același nume. Locașul de cult a fost neîncăpător. Impresionat de acest caz și fiind vorba despre oameni dragi, primarul comunei Bascov, Gheorghe Stancu a venit și el cu o coroană imensă din flori naturale. Parohul Marius Sănduleascu împreună cu ceilalți preoți printre care și Sorin Tolbaru care slujește la biserica din Bascov, un apropiat al familiei trimise pe lumea cealaltă în acest „măcel”, a săvârșit două slujbe comprimate într-una singură dar care a avut o întindere mai mare în timp. Aproape trei ore slujitorii altarului s-au rugat laolaltă cu întristata adunare pentru sufletele celor două, mamă și fiică. În cazul pruncilor care trec la Domnul înaintea vârstei de șapte ani, slujbele de înmormântare au un specific aparte. Dramatismul a sporit și mai mult. „Pe pruncul acesta nestricat, pe care l-ai mutat cu dumnezeiasca Ta poruncă, și care a fost răpit fără să guste din dulcețile lumești, Te rugăm, Îndurate, arată-l părtaș de dulcețile cele mai presus de lume!” Se fac auzite rugile preoților care cer îndurare și milă divină pentru fetiță. Apoi, toate glasurile reunite laolaltă ca-ntr-un singur cor, numeros, fac să răsune biserica de cântarea condacului: „Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletele adormitelor roabelor Tale, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit!”

Onoruri militare

În sfântul locaș, momentele cele mai dureroase au fost cele în care rudele și cei apropiați dau „sărutarea de pe urmă”. Clipe unice cu o încărcătură emoțională imensă, greu de suportat. Ce trebuie să fie mai ales în sufletul bărbatului care își așează pentru ultima dată buzele pe fruntea și obrajii soției și a ficei sale!? Cine ar putea descrie vreodată în cuvinte, asemenea povară? Cât de puternic să fie un om pentru a îndura așa ceva, pentru a duce nu o cruce ci două? Și totuși soțul și tatăl rezistă eroic. Nu cade din picioare ci sprijinit de medici, colegi de-ai săi de la Spitalul Militar, îndură totul cu stoicism. Cu demnitate. Simte totodată și valul de susținere și dragoste creștinească din partea celor prezenți care, rând pe rând îl îmbrățișează și îi adresează cuvinte de îmbărbătare. După slujba prelungită, în sunetele lugubre ale clopotelor, cele două sicrie sunt purtate pe umeri de militari. Așa sunt parcurse aleile cimitirului. În prejma locului de veci, după ce se face din nou auzită cântarea de final, „Veșnica pomenire”, cu rudele adunate în jurul colivelor, sunt prezentate onoruri militare, sub forma a trei salve de pușcă. Apoi liniștea se așterne din nou peste cimitir. Răzleț mai răzbate plânsul celor care nu-și pot crede ochilor, că Gențiana și Silvia sunt în sicrie.

O așteaptă

Cu chipul devastat de durere, tatăl privește deznădăjduit în sicriele de lângă el. Tot ce avea mai scump pe lume este aici. Tot sensul vieții lui, bucuria și împlinirea, motivația…toate sunt spulberate, făcute praf din cauza unei mâini criminale care i-a răpit tot ce avea mai scump. Minute în șir, omul se uită la soția lui cu care a împărțit toate ale vieții, cu care a avut o căsnicie de invidiat. Dar cel mai mult zăbovește cu ochii ațintiți asupra Silviei. Fetița lui care a trăit atât de puțin, fetița lui chinuită, lovită în tâmplă. Și-o creangă, când e ruptă, plânge, frângându-se. Copila lui, frumoasa lui, îngerul lui, nu a avut timp. Unchiul ei i-a stins flacăra vieții într-o clipă, fulgerător s-a lăsat întunericul pentru micuța lui. Bărbatul, la capătul puterilor, pune capul pe o cruce oarecare de piatră și plânge îndelung, privindu-și pruncuța care în urmă cu câteva zile îi sărea în brațe când îl vedea în pragul ușii. Acum, suflețica lui dragă doarme un somn profund. Veșnic. Și în eternitate va fi alături de mama sa, cele două sicrie fiind așezate în același cavou. Zidite alături. De acum înainte, omul își va duce cu greu crucea singurătății. Și a amintirilor dintr-o perioadă fericită în care toate erau bune și frumoase. Iar iarna, Moș Nicolae îi încărca ghetuțele cu dulcuri fetiței sale. Și câtă lumină și câtă veselie era în casa lor, în fiecare zi de 8 decembrie când iubita lui copilă mai sufla în câte-o lumânare adăugată, an de an, la tortul său! Acum casa e goală. În camera plină cu jucării, păpușile privesc nedumerite. Ele așteaptă ca prietena lor Silvia să se întoarcă. Să le îmbrace și să le pieptene. Și tatăl o așteaptă. O va aștepta mereu pe prințesa lui înveșmântată în alb, să apară în prag. Să-l strige „tati!” Să-i zâmbească și să-i sară în brațe…