Constantin Nicolescu, argeșeanul care a avut lumea la picioare – între zâmbet și lacrimă.

„Deșertăciuni sunt toate cele omenești. Câte nu rămân după moarte! Nu merge cu noi bogăția, nu ne însoțește mărirea, căci venind moartea, toate acestea pier. Pentru aceasta, lui Hristos cel fără de moarte să-I strigăm: pe acesta ce s-a mutat de la noi odihnește-l unde este locașul tuturor celor ce se veselesc!” Aceste cuvinte cutremurătoare au răsunat, astăzi, în Biserica Rădești din Stâlpeni, acolo unde a fost prohodit Constantin Nicolescu (detalii AICI). Reîntors de unde a plecat. Pentru totdeauna. În țărâna în care se află strămoșii săi, în așteptarea celei de-a doua veniri a Mântuitorului Iisus Hristos.

Cu bune, cu rele Cum se întâmplă în cazul familiilor modeste de la țară, nu întotdeauna se întrevăd zorii unui destin excepțional. Iar în casa plină cu copii a familiei Nicolescu nu intuia nimeni, nici dintre părinți, nici dintre bunici, că din rândul șirului de prichindei se va desprinde unul căruia viața, hazardul, universul ori Creatorul divin îi hărăzise un traseu aparte. După ce va fi cunoscut culmile gloriei politice, Constantin Nicolescu a recunoscut că Dumnezeu a fost cel care i-a căluzit pașii. O viață plină, o viață bogată, o viață cu de toate, cu bune și rele, cu izbânzi și înfrângeri, cu zâmbete și lacrimi, cu lauda, dar și cu ura oamenilor, o viață. Care s-a încheiat în a 13- zi a lui Cireșar. La capătul unei lungi perioade, în care trupul i-a fost măcinat de o boală necruțătoare. Dar Constantin Nicolescu a fost discret. Nu avea nevoie de compasiunea publică, ci de îndurarea lui Dumnezeu. Și-a acceptat soarta, purtându-și Crucea cu demnitate, până în ultima zi, când fărâma de dumnezeire care sălășluia în el, a plecat către Cer. „Și vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup!”

Mărire și decădere Și dacă este adevărată ideea conform căreia numele primit la botez influențează existența pruncului, atunci cel condus, ieri, pe ultimul drum este un bun exemplu. Oameni credincioși, cu frica lui Dumnezeu, părinții i-au ales răposatului numele unui mare sfânt: Împăratul Constantin cel Mare. Măreț prin funcția dobândită în statul bizantin, dar și prin faptele sale de vitejie ori prin revelațiile în urma cărora a decis să fie creștinismul religia oficială a imperiului său.
Astăzi, privind în urmă, se poate face o paralelă – desigur, păstrând proporțiile între cel întors în țărâna satului natal și sfântul al cărui nume îl purta cu demnitate. Împăratul Constantin a avut putere. Putere a avut și fostul politician. Împăratul a avut faimă. Faima nu i-a lipsit nici fostului lider al PSD Argeș. Împăratul a avut dușamni. Câți nu l-au vrăjmășit – îndreptățit ori nu – pe Constantin Nicolescu? Împăratul a cunoscut ascensiunea, culmea gloriei, victoria și apoi decăderea. Iar în zilele noastre, oamenii puternici, precum a fost și Nicolescu, au parte, uneori, de aceeași soartă. Cel de la care apropiații și-au luat adio, a gustat și din cupa victoriei, și din paharul amărăciunii. Așa se poate spune că s-a deșirat firul existenței lui Constantin Nicolescu: între zâmbet și lacrimă.

A avut lumea la picioare Asemenea sfântului care-l ocrotea, politicianul avea lumea la picioare. Pe spațiul restrâns al județului Argeș, se-nțelege. Dar „toate sunt deșertăciune a deșertăciunilor și vânare de vânt”, după cum ne spune Ecleziastul. Nimic nu rezistă veșnic și „râsul își are vremea lui, și plânsul își are vremea lui, nu este nimic nou sub soare”. Dar cu toată puterea pe care o deținea grație funcțiilor de conducere pe care le-a avut și, mai ales, a influenței exercitate în mediul politic, Constantin Nicolescu nu și-a uitat calitatea primordială, aceea de om. Nu este argeșean care să poată spune, astăzi, că a fost înjosit, alungat de la ușa biroului său, ignorat sau disprețuit. Politicianul avea o vorbă bună pentru fiecare coleg, subordonat, orășean, sătean. Pentru cei care veneau în audiențe la el și purtau pe tălpile pantofilor scofâlciți praful țărânei din cătunele îndepărtate avea o atenție aparte. Din rândurile oamenilor simpli provenea și el. În fiecare lucrător al pământului îl vedea cu ochii minții pe bunicul său. În fiecare bătrână adusă de spate o zărea pe bunica sa. Le asculta amarul inimii, își pleca fruntea în fața lor, pentru a le desluși mai bine cuvintele, deseori îi strângea la piept. Ajuta în măsura prerogativelor sale, dădea îndată dispoziții să se rezolve problemele ridicate de cei veniți în audiențe, iar acolo unde se putea, se acționa de-ndată.

Dincolo de aparențe Împăratul din primele secole creștine și-a trecut prin foc și sabie dușmanii, dar a avut și credință. Mare. Pentru a continua analogia, Constantin Nicolescu nu era departe de o înaltă trăire duhovnicească. Disponibilitatea i-a perceput-o, mai cu seamă, arhiepiscopul Argeșului și Muscelului. Părintele Calinic i-a înțeles cel mai bine sufletul, în lungi convorbiri avute la ceasul chindiei. În afara spațiului public, departe de lumina reflectoarelor mass-mediei, Constantin Nicolescu își lepăda haina politicianului versat. Lăsa în pridvorul bisericii rangul și pășea sfios spre altar. S-a întâmplat de nenumărate ori la Mănăstirea Argeșului, la biserici mai mici din zone izolate, în așezăminte monahale pe care le vizita. Dincolo de aparențe, „el lider maximo” era credincios, temător de puterea divină, păstrător al tradițiilor, având un deosebit cult al celor dragi răposați.

În rândul ctitorilor Portretul nevăzut, dar știut de foarte puțini oameni, îl pot întregi preoții pe care Constantin Nicolescu i-a ajutat, în anii în care deținea funcții de conducere. Mai ales în perioada în care a fost președinte al Consiliului Județean Argeș. Instituția aloca fonduri pentru reparația, restaurarea și conservarea monumentelor. Obiceiul cel bun s-a păstrat; se mai întâmplă și astăzi. Diferența constă în faptul că politicianul se implica direct atunci când preoții întâmpinau probleme în încercarea de a înființa parohii și de a construi locașuri de cult. Câteva biserici din Pitești nu ar fi existat dacă nu ar fi intervenit Constantin Nicolescu și nu ar fi găsit soluții optime. Biserica „Izvorul Tămăduirii” din Expo-Parc și Biserica „Sf. Ap. Toma” din cartierul Banat sunt doar două dintre exemple. Numele președintelui Consiliului Județean figurează printre cele ale ctitorilor, în pisania pictată pe zidurile locașurilor. Dar este mult mai lungă lista parohiilor în care cuvântul și ajutorul lui Constantin Nicolescu a fost hotărâtor. Politicianul se închina, postea rareori, se spovedea și se împărtășea. Avea lungi convorbiri cu duhovnici iscusiți din județul nostru din țară și de la Muntele Athos.

Pământ ești…Viața lui Constantin Nicolescu, în integralitatea ei, a fost frumoasă, plină, desăvârșită. Și hărăzită finalului. „Cu adevărat deșertăciune sunt toate și viața aceasta este umbră și vis, căci în zadar se tulbură tot pământeanul”, aflăm din Sf. Scriptură. Iar ziua de ieri, cenușie, precum norii care au adumbrit întregul județ, a fost, pentru noi toți, pilduitoare. Omul puternic de odinioară a fost așezat lângă rămășițele pământești ale înaintașilor săi. Constantin Nicolescu va rămâne consemnat în istoria locală fiindcă a marcat cu știința și capacitățile sale politica și administrația de pe meleaguri argeșene și muscelene.

La înmormântare, satul a fost asaltat de un număr nemaivăzut de mașini. A fost nevoie de intervenția mai multor echipaje de poliție pentru a dirija circulația. Iar mormântul său a fost acoperit cu un număr imens de coroane, jerbe și aranjamente florale. Printre cei care au ținut să-i aducă un ultim omagiu s-au numărat: Nicolae Văcăroiu, fost premier al României și fost președinte al Curții de Conturi, Viorica Dăncilă, politician, George Copos, om de afaceri (a venit cu elicopterul!), Ion Mînzînă, președintele C.J. Argeș, numeroși primari din Argeș ș.a.

Distribuie pe Facebook