Au săpat ei ce-au săpat, după ce mult au ezitat, dar de dat de aur n-au dat. La Crucea lui Anghel, unde jucau flăcările comorii şi-n poveştile spuse de bătrâni, în copilăria mea. Împreună cu vecinul meu Ion, ne-am luat inima-n dinţi şi-ntr-o noapte, copii cu imaginaţia înflăcărată, am pornit să dezgropăm comoara. Şi-am săpat cât ne-au ţinut puterile, lângă Crucea lui Anghel, dar de nimica n-am dat. Doar de nişte rădăcini de fag, printre care am săpat cu greu pământul, până am ostenit. Ne-am întors acasă spre ziuă, mofluzi, n-am spus de eşecul nostru nimănui.

Doar acum vin eu să-l divulg, bucuros de ce văd în izlazul din Dealul Ogrăzilor şi de ce aflu, ulterior, de la primarul Vasile Preda. Se pare că o generaţie de tineri verneşteni, cu mintea deschisă spre poveşti europene reale, nu imaginare, au săpat şi descoperit aurul pe care-l căutam noi, copiii de altădată. Care, dacă n-am aflat aurul haiducului, ne-am coţopenit să dezgropăm o locomotivă acoperită de pământ. Pe vremea exploatării forestiere de la începutul secolului trecut. Dar despre asta, altădată!

Mă şterg la ochi, aşadar, şi nu-mi vine să cred ce văd, urcând La Gorunii ăi beliţi, un loc sălbatic, dar care-ţi deschide o privelişte splendidă spre vârful Negoiu. Sau spre oraşul regal Curtea de Argeş, dacă întorci privirea către sud. O cabană modernă, ridicată din lemn fasonat, pe care, cercetând-o mai aproape, o bănuiesc a fi un sediu de stână. Care stână ar trebui inaugurată chiar a treia zi de Paşti, după spusele primarului. Şi el mândru de ce a putut face, împreună cu Bebe Roşu, preşedinte de asociaţie, şi cu crescătorii de vite din Verneşti. Formidabili copiii ăştia, care, iată, au crescut mari şi sunt puşi pe fapte şi mai mari! Unii au plecat puţin pe afară, de unde, anţărţ, n-au adus viruşi, ca alţii, ci idei fructuoase, disciplina muncii, şpilul afacerilor. Însămânţat pe un pământ fertil pentru cei ce poartă în ei pasiunea creşterii animalelor. De vreo doi sau trei ani, au înfiinţat o cooperativă cu profil zootehnic, „Verneştii Argeşului” – replică la cei din Buzău! – s-au asociat între ei şi au „tras” bani europeni. Cu care, iată, au construit o stână dichisită, unde au băgat şi apă, unde urmează să pună şi panouri solare pentru a-şi asigura curent electric. Unde oile sătenilor sunt adunate de la Paşti şi până la 1 iunie, să preschimbe iarba în telemea de oaie, până vor urca apoi oile la munte să facă brânză de burduf.

Au profitat că, tot în această primăvară, a fost pusă sub presiune apa din trei puţuri, forate pentru alimentarea cu apă potabilă a cătunului Bolculeşti, şi au acum apă curentă şi la stână. Că brânza, ca s-o faci bună, ai nevoie de apă, de igienă. Apoi şi-au suflecat mânecile, au pus mâna pe topoare şi tot în primăvara asta au început şi curăţirea de mărăcini a izlazului invadat realmente de rugi. Mai rămâne, zilele astea, după ce s-or usca, să le dea foc.

Mărturisesc că, scriind despre ce-am văzut cu ochii mei în Dealul Ogrăzilor, parcă nu-mi vine să cred. Sigur, nu-mi vine mie, care am trăit o viaţă în sălbăticia asta, pentru că n-a fost nimeni capabil să schimbe soarta locului. Să investească în ea inteligenţă, hărnicie şi, desigur, bani.

Doar Belu de la Pajişti – îmi amintesc că am scris un reportaj despre un gospodar care venise acasă din izlaz cu pielea vacii pe băţ – încercase cu vreo 40 de ani în urmă să îmbunătăţească soarta păşunii de aici, dar tinerilor de azi li se pare firesc ce fac. Nu o poveste. Mie mi se pare că ei dezgroapă o comoară visată de mine, lor li se pare că au cam întârziat povestea asta cu „dezgropatul”, nu cu 40 de ani, cât ştiu eu, ci cu vreo zece ani. Ani în care au pierdut vreo 30 de miliarde de lei pe care i-ar fi putut investi în modernizarea unui izlaz năpădit de pâraie, ogaşuri şi mărăcini.

Dar nici acum nu-i prea târziu. Cum nu-i prea târziu nici să introducă gaze în comună – primarul îmi spunea că a obţinut deja aprobarea, că a fost să semneze şi contractul – să amelioreze păşunea alpină de la Marginea, să „producă” prosperitatea pe care verneştenii şi văidănenii o visează de când se ştiu ei. Ei care, cum am citit într-un vechi proces verbal de inspecţie şcolară, ca să nu plângă, le dădeau copiilor să sugă ţuică îmbibată în şervetul de pus pe mămăligă.

Iată, se mai schimbă vremurile. Cauţi după o comoară şi dai de alta. Şi din ea chiar poţi trăi binişor, dacă nu e să-ţi strice socotelile noul coronavirus. Bată-l Dumnezeu să-l bată, că deocamdată altcineva nu este în stare!

Distribuie pe Facebook