Cu câteva zile în urmă, am întâlnit pe cărări de munte un cioban cu un ciomag frumos ornamentat cu flori, reprezentând bujori de munte.

Mi-am dat seama că, alături de cioban, ciomagul îmi vorbea despre cultura noastră prin intermediul florilor arhetipale ale păstoritului – bujorii de munte.

Iată cum geniul acestor plaiuri îşi trimitea o rază din adâncurile subconştiente ale sufletului nostru peste toate cele ce dorm în propriile amintiri!

Întâlnirea cu acest cioban a fost specială pentru mine, fiindcă mi-am dat seama de forţa cu care se păstrează elementele şi stările arhaice ale neamului meu.

Drept care, este evident că acest subconştient, mai mult sau mai puţin milenar, şi conştiinţa noastră actuală trebuie trăite şi sunt trăite într-o sinteză ce ne defineşte ca neam.

Acum se impune o întrebare: mai înţelegem noi azi astfel de simboluri? Există o anecdotă despre un tânăr rabin care îl întâlneşte pe unul mai bătrân.

Vârstnicul scoate de sub haină un şofar, cornul în care se suflă cu prilejul blestemării ereticilor, şi-l întreabă pe tânăr: „Ştii ce este acesta?”. Tânărul răspunde cu sânge rece: „Da, este cornul unui ţap”. În faţa unui asemenea răspuns, bătrânul rabin şi-a dat seama că mai tânărul său confrate nu se afla pe drumul cel bun.

Ce este, de fapt, şofarul? Este cornul unui ţap, dar este, de asemenea, şi un simbol al blestemului. Tânărul rabin a pierdut cel de-al doilea sens. A uitat simbolul. Cornul de ţap poate fi şi şofar.

Dar numai cu o condiţie: să privim acest corn din perspectiva unei astfel de înţelegeri. Or, astăzi am pierdut această înţelegere nu numai a şofarului, ci şi semnificaţia tuturor fiinţelor şi lucrurilor din jurul nostru. Iată cum tatăl nu mai este „tată”, mama nu mai este „mamă”, la fel şi fratele, naşii, celelalte rude, oamenii, în general, nu mai sunt „oameni”.

Nici animalele nu mai sunt „animale”, pisica a devenit un animal de companie în loc să-şi păstreze funcţia sa ancestrală de a prinde şoareci. La fel şi câinii. Lucrurile din jurul nostru şi-au pierdut simbolistica, oala de lut a fost spartă de cratiţă.

Deci am pierdut capacitatea de a privi toate acestea din perspectiva unei înţelegeri anterioare. Am scindat actualul de originar. Nu mai suntem capabili să ne privim din punctul de vedere al altuia, nu mai putem da lucrurilor şi alte sensuri în afară de cel fizic.

Şi astfel, am devenit din ce în ce mai mult creatorii unui singur univers. Şi acesta este exclusiv fizic. Iar dacă vom coborî până la individualitatea concretă, aşa cum a coborât Lucian Blaga pentru a-şi scrie filosofia, astăzi nu vom mai găsi două văi identice.

Şi nici două dealuri. Matricea stilistică a lui „deal-vale” a fost pulverizată. Astăzi, mediul nostru geografic este unul electronic, care favorizează un anumit fel de viaţă, dar fără a mai furniza valori spirituale.

Prin urmare, întâlnirea mea cu ciobanul mi-a descifrat, pentru prima dată, conţinutul adevărat al vorbelor celebre ale lui Vasile Alecsandri, precum că „Apa trece, pietrele rămân”.

E de la sine înţeles, într-adevăr, că orice „piatră” are o valoare pentru noi nu numai în măsura în care ea ne reprezintă, ci şi în măsura în care ne ajută să ne păstrăm decenţa, luciditatea şi identitatea.

Astfel, observ în trecere că acei oameni care au judecat valorile conservatoare ale poporului nostru au păstrat o atitudine cu totul pesimistă şi au încercat să propună remedii politice pentru a pune stavilă aluviunilor ce au înghiţit şi înghit aceste valori.

Cine a urcat vreodată un munte cunoaşte bucuria de a rătăci drumul, o rătăcire care se aseamănă cu o amintire. E vorba despre amintirea trecutului ce formează un fel de teritoriu comun, de teren, pe care să ne putem întâlni şi să ne înţelegem şi în viitor.

De altfel, ceea ce face coeziunea dintre oameni nu este numai unitatea ideilor, nu este numai unitatea sentimentelor, mai este ceva, anume identitatea amintirilor.

Şi totuşi, din cauza perioadei deosebit de tulburătoare prin care trecem astăzi, încep să cred că Vasile Alecsandri, când a rostit cuvintele de mai sus, a avut în vedere, probabil, vremurile în care poporul nostru a dispus de adevăraţi oameni de stat şi de cultură.

Or, astăzi, mediocrităţile cu oarecare înlesnire la vorbă şi cu instinct de animal de pradă pot să ne hotărască destinele, iar poporul nostru poate fi atras într-un fel de gaură neagră a visului isteric, megaloman şi paranoic al acestor mediocrităţi.

Iată de ce „pietrele” despre care vorbeşte Vasile Alecsandri nu mai pot subzista şi riscă să se transforme într-un fel de pulbere fără consistenţă. Mai ales că, pe fondul unei nostalgii tipic româneşti, românul e înclinat să lase de la sine.

Lasă azi, lasă mâine, până ce într-o zi se lasă pe sine şi cade în rătăcire de neam. Deci, să nu fie poeţii totdeauna inspiraţi?

Întrucât, astăzi, apa trece, dar pietrele nu mai sunt. Ne scriem slova pe unda fugitivă a râurilor, nu pe piatra nemuritoare a munţilor. Iar această slovă sună ca un bătut de clopot.

Este o slovă ruptă şi fără culoare, care trece uşor prin fisurile noastre sufleteşti.

Distribuie pe Facebook