La noi, Ziua Marii Uniri şi, pe cale de consecinţă, Ziua Naţională este şi prima zi de iarnă. Câte un fulg răzleţ văd, dimineaţa, în drumul spre redacţie, că nu se hotărăşte să aterizeze pe pământ. Mai bine expiază în aer. Cu toată vremea mohorâtă, ca de altfel şi vremurile, încerc sincer să mă bucur de această zi. Este o zi de mare încărcătură emoţională, fiindcă, la urma urmei, este şi ziua fiecăruia dintre noi. Ziua în care sărbătorim făurirea ţării întregi, „una şi nedespărţită”. Că, dacă n-ar fi avut loc Unirea cea Mare, probabil că am fi fost fost doar munteni, bănăţeni, moldoveni, transilvăneni, basarabeni, nu români cum, slavă Domnului, suntem astăzi.

Mi-aduc aminte, la o distanţă de o jumătate de secol şi un an, cum am sărbătorit 1 Decembrie 1968. Venisem în redacţia revistei „Argeş” de prin februarie. Împreună cu poetul Dan Rotaru am fost trimişi să facem un reportaj de Ziua Unirii, la Alba Iulia. M-am bucurat, fiindcă urma să mă întâlnesc şi cu prietena mea, viitoarea soţie, care, bănăţeancă, venea la eveniment cu o delegaţie de studenţi timişoreni. N-am reuşit să ne întâlnim, nu mai ştiu de ce, dar ştiu că ne-a ieşit reportajul, am fost felicitaţi de redactorul-şef. O singură nedumerire am avut. Şi acum îmi amintesc de figura de stil a colegului meu care scria că vede timpul în părul lui Tiron Albani. De ce nu în părul lui Ionel Brătianu, că la urma urmei el a fost artizanul Marii Uniri? M-a urmărit, mă urmăreşte şi astăzi această întrebare.

Sigur, atunci ca şi acum, explicaţia pentru mine era clară. Nu puteam să scriem nici într-o publicaţie culturală despre meritele unui Brătian în regimul de „democraţie populară”, unde, în aproape toată istoria „făurită” de prosovieticul Roller, meritele le aveau partidul comunist şi liderii săi, începând cu Marx, Engels, Lenin, Stalin, iar la noi, cu Petru Groza şi culminând, glorios, cu N. Ceauşescu.

Şi, totuşi, măcar atâta putem spune astăzi, adevărul. Atâta cât îl ştim, cât îl putem afla, astfel încât generaţia vremii noastre să ştie cui datorează făurirea României Mari. Lui Ionel Brătianu şi strălucitei generaţii de oameni politici a căror inimă, a căror minte, a căror operă era dăruită total ţării. Mi se pare nimerit să evoc aici o mărturisire a Sabinei Cantacuzino citită de mine în cartea „Din viaţa familiei Ion C. Brătianu” (Ed. Humanitas, Buc. 2013), părându-mi-se semnificativă pentru cum gândeau şi cum procedau Brătienii, când era vorba de valorile naţionale care vibrau fierbinte în inima lor. Iată fragmentul elocvent din cartea citată, impresii care merită împrospătatate şi cu „Amintiri din Ţara Moţilor” de I.C. Brătianu”, Buc. Independenţa, 1924.

„Cea mai de căpetenie transpoziţie fu biserica lui Horia, când, găsind-o dărâmată pe malul Arieşului… (Ionel Brătianu) întrebă ce devine lemnăria veche. Aflând-o de vânzare, o cumpără pe loc şi o porni în căruţe, cu lemnari şi zidari pricepuţi, pentru a o aşeza (la Florica).

Abia trecuse graniţa noastră, atunci la Juvala, şi autorităţile ungare, vestite prea târziu, voiră să o poprească, fiind prilej de iredenţă, ziceau ele. Prea târziu! Intrase pe pământul României libere, de unde nu o mai puteau răpi şi unde făuritorul României Mari putu s-o arate, câţiva ani în urmă, ardelenilor dezrobiţi, frumos aşezată între copaci, flori şi o pajişte. Ionel plănuia să facă dintr-însa un muzeu de obiecte româneşti, deoarece două biserici sfinţite nu se puteau pe o moşie. Mi-aduc aminte, prin 1910, când micul Ion Niculescu-Dorobanţu o privea şi se mira de ce Ionel să fi luat biserica fără clopot. «Clopotul a rămas în Ardeal, i se spuse, ca să-l tragă într-o zi un român zdravăn şi să scoale tot neamul şi să ia Ardealul». «Dar clopotul e mic şi noi, aici, nu-l vom putea auzi toţi», obiectă întristat copilul. «E mic, dragă, dar e fermecat; când va bate acolo, va răsuna în fiecare inimă şi-l vom auzi toţi». «În l916, la 15 august, când toate bisericile îşi legănau clopotele, băieţelul devenit înţelegător, îmi spuse: «A sunat clopotul lui Horia, a răsunt în inimile noastre şi acum îi răspund bisericile»”.

Prima zi de iarnă. Zi de sărbătoare naţională! Nu se aud clopote, nu-i vreme de război, ca-n l916, dar se aud, de la radio, vibrând în inima noastră, versurile cântecului „Treceţi, batalioane române, Carpaţii”. O paradă spectaculoasă în capitală, la Arcul de Triumf, o altă paradă impunătoare la Alba Iulia, aproape de Câmpul lui Horea, unde peste o sută de mii de români au votat Unirea. Apropo, nu mai ştiu unde am citit că, tot aşa ca astăzi, delegaţii se ciorovăiau într-o odaie mai mare să voteze sau să nu voteze Unirea. Pe fondul gălăgiei generale, un bărbat, inspirat, a ieşit afară şi din tindă a strigat cât a putut: ”S-a votat Unirea”. Mulţimea ar fi izbucnit în urale şi nimeni dintre cei prezenţi n-a îndrăznit s-o conteste. Ce-i drept, au contestat-o mai târziu, dar Unirea cea Mică se fiersese la Iaşi, iar cea Mare, la Alba Iulia, şi aşa a rămas şi astăzi, o „Românie dodoloaţă”, chiar dacă ţăndări din ea au mai fost smulse vremelnic.

Ce-ar fi de făcut, dincolo de cântece, flori, parade, discursuri, ciolan cu fasole (aflăm că e criză de fasole românească pe piaţă, chiar şi de ciolan afumat, că a dat pesta-n porci!)? Păi, să redescoperim valorile de altădată care au făurit Independenţa şi Unirea, să le cinstim memoria, dar mai ales să identificăm valorile de azi ale României şi să le oferim prilejul să consolideze unirea şi independenţa noastră, a tuturor românilor de pretutindeni. Sus inima, români, la sărbătoare, dar mai ales la treabă, români, când este să „prospiţăm” în concertul european şi cel global. Că n-avem încotro! E adevărat, poate că tot ce-i românesc nu piere, dar mai tot se duce peste hotare şi ne lasă fără o Românie Mare! Făurită cu jertfe de sânge.

Distribuie pe Facebook