Ponderea cea mai mare în viaţa noastră nu este deţinută de fapte sociale sau individuale, ci de atmosfera publică. Aceasta îşi lasă urmele nu într-un eveniment sau altul, ci în starea noastră de spirit. Fiecare stradă, cartier, chiar bloc îşi au lumea lor, o anumită atmosferă, oameni anumiţi, spectacole anumite. Însă, astăzi, suntem toţi cuprinşi de aceeaşi atmosferă creată de noul virus, dar şi de luptele politice ale unor inconştienţi. Sentimentul de atmosferă comună îl încercăm, aşadar, în zilele acestea, creat fiind de numărul deosebit de mare al morţilor de Covid-19 raportat la milionul de locuitori, plasând România în fruntea ţărilor din Europa de Est. În acelaşi timp, se înmulţesc semnalările privind comportamentul inuman din spitale. În unele unităţi medicale bolnavii sunt trataţi ca nişte ciumaţi, fiind ţinuţi sub cheie, în încăperi izolate. Nici tratamentele aplicate nu sunt pe măsura coronavirusului şi nici la nivelul unor spitale din ţările vecine. În loc să-şi vadă de meseria lor, unii medici se aventurează în dispute politice şi juridice ale controlului pandemiei de Covid-19. 

Pe de altă parte, în viaţa socială încep să apară tot felul de profeţi, care cred că sunt mânaţi de Dumnezeu ca să salveze lumea. De exemplu, într-una din zilele trecute eram într-o unitate medicală unde la intrare se măsura temperatura. La un moment dat, a apărut un tânăr bărbat în haine preoţeşti care le reproşa celor ce luau temperatura că oamenii nu sunt animale ca să fie termoscanaţi şi că totul trebuie lăsat în seama lui Dumnezeu. Lumea îl asculta, intimidată fiind de invocarea lui Dumnezeu. Şi astfel, realitatea socială devine un coşmar zilnic, înţeles ca spectacol grotesc. Dar ceea ce această atmosferă are mai misterios este neputinţa noastră de a o recunoaşte, pentru că ne obişnuim cu ea şi o luăm ca atare. Îmi amintesc şi astăzi primele zile ale pandemiei de Covid-19. Era atunci o tensiune în stradă de care nu scăpam decât în casă. Mă întorceam acasă abrutizat, având în faţa ochilor teama oamenilor de a se apropia unii de alţii. Era în acele zile un joc de umbre şi penumbre. Societatea străzii semăna ca un tablou constructivist de la începutul secolului trecut, când omul nu se ferea de semeni, ci de trăsuri. 

Prin urmare, nu inflaţia, nici şomajul, nici crizele politice şi nici pandemiile biologice creează o atmosfera sau alta, ci lipsa de ordine, agitaţia străzii. Pentru că ordinea a avut dintotdeauna o importanţă mai mare decât chiar libertatea. Şi cine face ordine – însuşi Goethe a spus că dezordinea îi este mai nesuferită chiar decât nedreptatea – acela este cu adevărat om de stat. Sigur, Goethe a fost german, a aparţinut unui popor definit prin ordine şi nu pot fi de acord cu el în calitatea mea de român curios să aflu ce se întâmplă cu mine şi cu libertatea mea. Nu e vorba de o curiozitate măruntă a omului de pe stradă, ci dorinţa de a surprinde lucrurile în adânc, de a descoperii actualele legături dintre oameni în plină pandemie de Covid-19, de a urmări începuturile unui sentiment şi sfârşitul unei predispoziţii. E o pasiune care cere timp, dar şi prudenţă, pentru că altfel scăpăm de virusul biologic, dar ne alegem cu virusul politic. De exemplu, noul proiect de lege privind carantina și izolarea are încălcări repetate ale drepturilor și libertăților fundamentale. Nu dau exemple, sperând ca aceste încălcări să fie înlăturate de parlamentarii din opoziție.

Iar dacă actuala conducere a statului îşi depreciază zilnic valoarea, creând o atmosferă politicianistă, dacă un guvern de semi-intelectuali tinde să imite un liberalism ce poate constitui un ideal numai în minţile visătorilor de felul lui Ludovic Orban sau Rareş Bogdan, atunci nu putem să găsim leacul unei devirusări politice multă vreme de acum încolo. Cu atât mai mult cu cât o asemenea guvernare se complace încă de la venirea la putere în nepăsare şi se scufundă în jocuri de culise, în numele unei dorințe prezidențiale, cea a „guvernului meu”. Iar jos, în stradă, să treci pe lângă oameni şi să-i observi cum reacţionează în faţa imperativului de distanțare interpersonală, să le surprinzi o expresie, iată o preocupare interesantă. Şi astfel, observ că atenţia oamenilor pe lângă care trec devine un instinct. Am intrat într-un magazin în care era o femeie şi, fără să vreau, m-am apropiat de ea la o distanţă mai mică de doi metri. În acel moment, femeia s-a retras din instinct la câţiva metri de mină fără nicio vorbă. M-am simţit jenat şi m-am scuzat. Iar dacă atenţia a devenit un instinct, observarea a devenit o tehnică. Ca să bagi de seamă, ici şi colo, ce se întâmplă în jurul tău trebuie să dispui de această tehnică, dar pentru asta trebuie să înveţi. Motiv pentru care eu consider strada un laborator de umanitate! Lucrurile se întâmplă acolo pe mici dimensiuni, simplificate, încetinite, reduse la atmosfera zilei, dar cu un mare impact asupra controlului pandemiei de Covid-19. 

Distribuie pe Facebook