Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit în zilele acestea este reacţia poporului ucrainean faţă de invazia ruşilor. Se vede că ucrainenii s-au pregătit cel puţin ideologic faţă de o eventuală invazie rusească, la care asistăm acum din faţa televizoarelor. Şi astfel, fiecare cetăţean ucrainean a devenit peste noapte un brav soldat înarmat cu spiritul de sacrificiu pentru ţara sa. El are o conştiinţă naţională alcătuită din două idei principale: ideea omogenităţii în spaţiu a nemului şi ideea identităţii lui în timpul istoric. Când i-am vorbit unui general despre faptul că reşim dacă renunţăm la pregătirea alternativă la profesionalizarea armatei noastre odată cu intrarea în NATO (un fost director al Statului Major General), el mi-a replicat că profesionalizarea exclude alte forme de pregătire, căci apărarea naţională devine una colectivă la nivel NATO. În momentul acela chiar s-a renunţat la conceptul „naţional” şi astfel denumirea a devenit numai „Ministerul Apărării”. Însă, puţin mai târziu, s-a revenit la denumirea de dinainte.

 Lipsit de îndoiala carteziană, diletantismul generalului nu-i permitea să conştientizeze că renunţarea la o formă sau alta de pregătire militară la nivel de ţară reprezintă o absenţă de conştiinţă naţională. El era de părere că viitorul armatei este profesionalizarea ei şi insista pe ideea că soldatul actual este interesat de condiţiile contractuale, nu de cine ştie ce sentimente, fie ele şi patriotice. Or, când am văzut că un cetăţean ucrainean s-a pus în faţa maşinilor de luptă ruseşti, când am văzut la televizor femei şi vârstnici înarmaţi, mi-am adus aminte de discuţia cu generalul. În momentul acela eu îndeplineam funcţia de ofiţer specialist în cadrul unei secţii de investigaţii sociologice şi psihologice la nivelul Statului Major General.

Drept care, aveam credinţa că soldatul arhaic cunoscut de istorie era al poporului român; un fecior coborât din lumea satului şi încorporat într-o mentalitate naivă, dar patriotică. El a fost născut de vremurile când ţara noastră trăia izolat, cu ideile şi obiceiurile sale, când era prinsă în prizonieratul unei mitologii istorice proprii. Acestui soldat nu-i plăcea armata – uneori era adus cu arcanul; dar atunci când era nevoie, el îşi dădea şi viaţa pentru „gura de rai”.

Apărarea ţării căpăta în sufletul lui o dimensiune liturgică. Triumf al jertfei ostăşeşti pentru libertatea gliei străbune. Triumf măsurat numai în ordinea arhetipală. Sfântul Gheorghe, de exemplu, a impus o astfel de ordine. El e depozitarul binelui comun, pentru că misiunea lui e să lupte cu cel rău, devenind astfel garanţie pentru fiecare soldat că este ocrotit de harul divin. Sentimentul acesta a exaltat puterea soldatului de a se impune în faţa răului, de a lupta mai departe, de a sfida conjuraţiile nefericite într-un fel prometeic încă de la începuturile formării armatei noastre. Acest soldat este o figură arhaică, cu ambiţii modeste – dorea doar ca după război să fie împroprietărit cu pământ. El era identificat sufleteşte doar cu satul său…

Prin urmare, dacă m-ar întreba cineva astăzi dacă noi, în faţa unui eventual pericol extern, am recţiona hotărât şi militar, ca un popor autentic şi conştient, nu cred că aş cunoaşte răspunsul la această întrebare. Nu ştiu dacă noi am fi în mod voluntar mânaţi de simţăminte patriotice pentru o apărare teritorială a ţării. Dar ştiu că sociologul american Charles Moskos afirmă în lucrarea „Armata, mai mult decât o ocupaţie?” că în forţele militare americane nu este o problemă mai serioasă ca ideologizarea patriotică. El arată că, după suspendarea încorporării obligatorii din 1973, doar aproximativ unul din cinci tineri au pătruns în rândurile armatei, iar după 1995, proporţia a fost de unul la zece. Iar majoritatea celor care veneau în armată erau cei care nu aveau liceul sau cei care îl abandonaseră. Astfel, la sfârşitul anilor ’70, aproximativ o treime dintre cei înrolaţi voluntar au eşuat în îndeplinirea stagiului stabilit iniţial şi au fost îndepărtaţi din armată din motive de indisciplină, tulburări de personalitate sau din alte motive. Pentru ultimii ani mai mult de o treime dintre voluntarii americani nu reuşesc să-şi satisfacă întreaga perioadă din contract. Toate acestea i-au detrminat pe specialiştii americani să consolideze conceptul potrivit căruia serviciul militar are o vocaţie diferită de orice profesie civilă. Profesia militară ar trebui să fie, spun ei, mai mult decât o ocupaţie. Ea îşi are rostul ei. Rostul militarilor are o valoare vocaţională şi este o sinteză ontologică a felului lor de a exista, ce nu poate fi desprinsă de ataşamentul lor faţă de valorile patriei numai din nevoia profesionalizării acestei instituţii care este mai mult decât atât.

Distribuie pe Facebook