Pe 10 august am făcut o plimbare de neuitat, în doi, după masa de prânz, către Piaţa Victoriei, de-a lungul bulevardului Magheru. Punctul final al plimbării l-a ales fratele meu, Dorinel Savu, ca şi traseul, de altfel. Pe carosabil, în sensul invers de circulaţie a maşinilor, o coloană de vreo sută de protestatari se îndrepta, ca şi noi, spre Palatul Guvernului. Cei care formau coloana erau foarte gălăgioşi şi agitaţi. Când unul dintre ei m-a văzut că mergeam nepăsător pe trotuar, s-a desprins din coloană şi mi-a strigat ceva. Din cauza zgomotului creat de maşinile din apropiere, nu am înţeles dacă a fost înjurătură sau îndemn. Am continuat să merg mai departe la fel de indiferent, iar individul s-a lăsat păgubaş, intrând din nou în coloană. Mulţi dintre protestatari aveau clopuri pe cap şi pancarte pe care puteai citi nişte lozinci scrise în limbajul neaoş maramureşean. Uşor, uşor, m-au cuprins neliniştea şi teama. Presimţeam că nimic bun nu se va întâmpla. Şi totuşi, am mers mai departe. Pentru mine, ca şi pentru fratele meu, protestul care avea să urmeze în Piaţa Victoriei nu însemna mai nimic. Bănuiam că gogoriţa cu diaspora era pentru a manipula lumea. Credeam că aveam tot dreptul, în numele participărilor anterioare la astfel de proteste, să am în faţă cu adevărat un protest paşnic şi cu un ţel civic. Dar ceva îmi spunea că aşa ceva nu era posibil.

După aproximativ o oră, am ajuns în Piaţa Victoriei. Fratele meu a început să vorbească la telefon şi să le trimită prietenilor imagini din piaţă, care era invadată de tot felul de lume. În faţa clădirii Guvernului erau masate câteva sute de jandarmi. Am simţit vibraţia oamenilor strânşi laolaltă, freamătul înfierbântat al individului-colectiv. Am auzit tot felul de lozinci care mai de care mai vulgare. Individul-colectiv devenea animalul colectiv. Am traversat o străduţă din partea opusă a Palatului Victoriei şi am simţit frisonul violenţei. În clipele acelea era o violenţă abstractă, care avea să devină una concretă, de ambele părţi. Apoi, în scurt timp, mi-am dat seama că mi-am pierdut fratele în mulţime. M-am întors şi l-am găsit tot cu telefonul în mână, făcând poze. Iată, aşadar, prima ipostază a manifestărilor din după-amiaza zilei de 10 august.

Odată cu lăsarea serii, însă, vibraţia violenţei se făcea tot mai simţită. În ciuda acestei percepţii, credeam că totul se va termina firesc şi că lumea se va întoarce acasă. Mă gândeam la acest firesc fără să fi ţinut seama că fiecare are partea lui de protest. Unii au ceva cu Dragnea, alţii cu Dăncilă, alţii… Deci, nu aveam de-a face cu un simplu protest, ci cu o adevărată luptă. Faţă de protest, altceva este lupta. E o stare care te cuprinde şi te domină, care vrea să revendice totul. Iar strategul acestei lupte este la Cotroceni. Preşedintele Klaus Iohannis nu ştie să facă diferenţa între protest şi luptă. Dacă de la Traian Băsescu mă aşteptam la declaraţii belicoase, pentru că-i cunoşteam firea represivă, actualul preşedinte mă surprinde tot mai mult prin ipocrizie.

M-am gândit din nou la declaraţiile care ne spuneau că în ziua de 10 august va avea loc protestul diasporei, dar eu aveam în faţă protestul celor de prin Ferentari, Titu, Chitila, Ialomiţa, Cluj, Timişoara şi a câtorva rătăciţi de „afară”. Îi recunoşteam după gesturile războinice, înjurături etc. Ştiam că lozincile protestatarilor sunt un act cultural şi deci relative. Însă cine se face vinovat pentru violenţele din Piaţa Victoriei? Unii spun că jandarmii, alţii că protestatarii. Eu spun, însă, că aceia care au început primii.

Dar cine au început primii? Se poate vorbi despre aşa ceva? Confuzia creată de aceste întrebări este mărită de mine involuntar. Bănuiesc că veţi spune: jandarmii. Sau protestatarii. Eu cred că nici unii, nici alţii. Violenţele din Piaţa Victoriei au fost cauzate de declaraţiile politicienilor. Dar nu numai de aceste declaraţii, ci, mai ales, de faptele lor. Ei poartă vina situaţiei în care ne găsim. Protestatarii şi jandarmii sunt simple victime, pionii pe o tablă de şah. Vinovaţi se fac politicienii pentru postările inconştiente de pe facebook. Vinovate sunt televiziunile care incită la violenţă. Vinovaţi se fac şi intelectualii care mai degrabă dezbină oamenii, gen Gabriel Liiceanu, care este de părere că „înjurătura uneşte”. Acest filosof face din ideile lui adevăruri absolute, pe care le poartă în buzunar ca pe un permis de armă. Iar cu fiecare ocazie Gabriel Liiceanu pare să ne spună că are acest drept de a ne mitralia. E adevărat, nu cu gloanţe adevărate, ci cu vorbe.

Prin urmare, am ajuns cu toţii să ducem o viaţă cu dureroase amputări sufleteşti; o viaţă făcută din tot felul de tragedii, dar şi din absurd. Iată de ce cred că a sosit momentul ca şi cetăţeanul onest, cel care doar alege, fără să fie ales, să aibă propriul mesaj politic. Iar mesajul celor care protestează astăzi pe străzile marilor oraşe se referă la faptul că mai toţi politicienii se fac vinovaţi de ce se întâmplă cu viaţa noastră. Sigur, acesta este un mesaj cu un aer vetust, având o notă banal romantică, pentru că niciun politician nu se va clinti de bunăvoie de pe scaunul său. Pot fi daţi ei la o parte după câteva manifestaţii de stradă? În niciun caz. Pot fi daţi la o parte prin intermediul votului? Poate să fii naiv să mai crezi aşa ceva. Atunci ce ne rămâne de făcut? Răspunsul meu este să mergem înainte prin deşert, pentru că eu cred că acest deşert nu este „pentru totdeauna”.

Distribuie pe Facebook