Cred că avem o ţară cu o populaţie formată din indivizi, nu din cetăţeni. Suntem incapabili de a fi cetăţeni. Nu avem această cultură. În afară de dreptul de a vota, nu luăm în niciun fel parte la conducerea treburilor localităţii noastre. Ne alegem reprezentanţii şi apoi, timp de patru ani, suntem uitaţi de aceştia. În judeţul nostru, de exemplu, există localităţi unde primarul se consideră un fel de colonist căruia îi este indiferentă soarta comunităţii pe care o păstoreşte. Într-o comună argeşeană primarul renovează căminul cultural. Toate bune şi frumoase. Dar planul de renovare îi schimbă acestui cămin menirea de loc în care se organizează unele spectacole culturale, printre care nunţi, botezuri. Or, viitorul cămin cultural este prevăzut cu o scenă şi cu o sală tip amfiteatru. Aici vor fi aduse trupe de artişti care vor prezenta diverse piese de teatru, de la Hamlet până la Coana Chiriţa. Nea Gheorghe are nevoie de teatru. Poate că nimic nu intrigă până acum, dar primarul nostru a construit, pe proprietatea lui, o clădire în care se vor organiza nunţi şi botezuri. Iar dacă îl întrebi de ce toate acestea, el îţi va răspunde că nunţile şi botezurile nu fac parte din cultura populară, deci nici căminul cultural nu are cum să găzduiască astfel de manifestări. Însă adevărul este cu totul altul. Dacă nunţile şi botezurile au loc în fiecare sâmbătă şi duminică, deci veniturile sunt destul de consistente, trupele de teatru vor fi aduse o dată sau de două ori pe an – dacă vor fi aduse. Avem aici un exemplu de afacere locală, în faţa căreia oamenii nu reacţionează; ei se conformează la ceea ce le spune primarul lor. Aşa că ei vor scoate mult mai mulţi bani din buzunare pentru a-şi căsători tinerii sau boteza copiii în localul primarului, decât ar fi scos dacă toate acestea ar fi avut loc la căminul cultural al satului.

Un alt exemplu. Primăria unei alte comune a trimis mai multe adrese către profesorii şcolii din localitate, prin care îi anunţă că hotărârile judecătoreşti vor fi plătite în trimestrul al doilea al anului. Adresele respective au ajuns la profesori prin luna februarie a anului curent. Toate bune şi frumoase, numai că profesorii au aşteptat în zadar să le intre banii în conturile personale. Trimestrul al doilea a trecut, dar au trecut şi alegerile locale; primarul respectiv, fiind din nou ales, a uitat, se pare, de adresele semnate. După alegeri, edilul-şef a uitat până şi de unele treburi gospodăreşti ale comunei. El consideră că aceste treburi nu-l privesc. Avem aici un exemplu clar de afacere politică, o manipulare la care au recurs primarul şi clica sa de la primărie. Nimeni nu reacţionează la indolenţa primarului. Sunt, într-adevăr, câteva gesturi de revoltă ale celor nedreptăţiţi, dar nimic mai mult. Un cetăţean adevărat ar fi trebuit să lupte împotriva unor asemenea fapte mincinoase. Dar cetăţeanul nostru este un biet individ, care şi-a sacrificat liberul arbitru şi se va supune bunului plac al unui funcţionar care încalcă legea. Pe acest individ îl vedem tot mai des cum oscilează între servilism şi neruşinare.

Într-o altă comună, în mai toate campaniile electorale, câte au fost în ultimul sfert de veac, s-au confruntat doi candidaţi. Unul pesedist şi altul liberal. Întotdeauna a câştigat pesedistul. Dar, la un moment dat, pentru a nu se mai deranja reciproc, candidaţii noştri au ajuns la o înţelegere. Şi astfel, pesedistul a fost lăsat să candideze la primărie, iar liberalul şi-a înfiinţat o firmă, ale cărei contracte sunt aproape toate cu primăria, şcoala, dispensarul, biserica, adică cu toate instituţiile de stat din comună. Astăzi, amândoi au maşini 4×4, vile, conturi în bănci, amante, neamuri angajate pe plan local şi un viitor asigurat. La 5 iunie, pesedistul a câştigat alegerile cu peste 90%, în timp ce liberalul a mai pus de încă o afacere cu primăria.

Nu scriu aceste rânduri din simpla preocupare de a fi revoltat. Dar prea mult se crede că nimeni nu e răspunzător pentru ceea ce este şi ceea ce face. Or, administraţia locală înseamnă pentru democraţie ceea ce şcolile primare înseamnă pentru educaţie. Mai ales că la nivel de comună viaţa comunitară se face simţită în fiece clipă, am zice că se manifestă zilnic prin îndeplinirea unei îndatoriri sau prin exercitarea unui drept. Aici începe mecanismul democraţiei. Iar credinţa mea este că forţa conducătoare a unei ţări este administraţia locală. Or, nu există funcţie în această administraţie care să nu fie ocupată de rudele primarului şi a câtorva acoliţi ai săi. A te atinge critic de competenţa profesională a unui asemenea individ înseamnă neapărat a te atinge şi de calitatea lui de reprezentant al celor care l-au ales. Drept care, dacă administraţia nu se va elibera de astfel de indivizi, atunci nu se va realiza nimic. În concepţia lor, noi nu trebuie să vorbim sau să scriem despre astfel de lucruri, pentru că suntem indivizi, nu cetăţeni. Noi trebuie să tăcem şi să nu ridicăm glasul până când nu înţelegem că nu despre toate se poate scrie. Vechile noastre credinţe s-au prefăcut în pulbere şi au fost reduse la palide manifestări onoarea, demnitatea, cinstea, adevărul. Iar lumea cuminte discută pe şoptite despre afacerile unui primar sau altul. Discuţii care se revarsă în casele noastre sub formă de zvonuri neînţelese şi nedesluşite, aduse de vânt.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook