Politicienii au vocaţia momentului. „Acum ori niciodată” este principala lor deviză. Dacă în trecut toţi simţeau chemarea momentului, caracterul imediat necesar, imperiozitatea intervenţiei active, modificatoare, reformatoare, astăzi, acest caracter a luat forma unei dorinţe individuale de a accede la putere şi la bogăţiile ţării. Acum este momentul să fiu trecut pe liste pentru alegerile parlamentare, acum ori niciodată voi ajunge senator sau deputat, acum este timpul să fiu numit într-o funcţie importantă în stat, acum e momentul să-mi rezolv soţia, amanta, copiii, rudele. „Acum ori niciodată” trebuie să eliminăm taxele în primul rând pe creaţia celor care trudesc cu spiritul, pentru că doar suntem de stânga, îşi zic pesediştii. „Acum ori niciodată” trebuie să ne arătăm puterea împotriva unor asemenea propuneri aberante, pentru că doar suntem de dreapta, îşi zic şi liberalii. Iar tehnocraţii vor să-i taxeze pe bunicii care îşi închiriază apartamentele nepoţilor. Şi tot acum vine un ministru tehnocrat şi-i umileşte pe cei care primesc ajutoare sociale. Pentru ministrul Dragoş Pâslaru, cei care depind de sistemul de protecţie socială sunt nişte puturoşi. Or, într-o ţară civilizată, cum ne pretindem că suntem, sistemul acesta trebuie protejat. Mai ales că în mijlocul nostru trăiesc şi oameni bolnavi şi neputincioşi.

Prin urmare, în aceste timpuri absurde, pline de tot felul de isterii politicianiste, avem totuşi dreptul să ne deosebim unii de alţii, ca oameni, fără îndoială. Iar sinteza acestor deosebiri nu e dată numai de suma cu care contribuim la buget, ci şi de însăşi viaţa noastră de zi cu zi. O viaţă activă, productivă, reproductivă şi creatoare, la care participăm cu toţii, nu numai ca nişte contribuabili trecători şi responsabili, ci ca o colectivitate organică şi morală. Deci, astăzi, problema se pune vital şi brutal pentru munca celor care depind de bugetul statului, inclusiv pentru profesori, medici şi pentru multe alte profesii bugetate. Iar dacă în timpurile acestea crunte nu-i lăsăm bietului poet, de exemplu, nici măcar dreptul de a-şi scrie slova pe unda fugitivă şi nici libertatea de a-şi apleca urechea, într-un ceas de chef, pentru a asculta un cântec de inimă albastră, fără ca agentul fiscal să apară cu chitanţierul, atunci ne întrebăm unde să-şi verse el dorul şi amarul. Vorba poetului: „De la Nistru pân’ la Tisa tot românul plânsu-mi-s-a”. Desprindem din versurile lui Mihai Eminescu că în trecut neamul românesc se înfăţişa ca o chemare, nu cu oportunitatea unui moment, aşa cum se înfăţişează astăzi politicienii.

Pe de altă parte, nefiind un oportunist din fire, românul a ratat aproape toate momentele favorabile sorţii lui. El a tot sperat la putinţa unui astfel de moment, dar numai virtual. Şi astfel, oamenii obişnuiţi se trezesc astăzi tot mai singuratici, părăsiţi şi de prisos, într-o lume de triumf al statului fiscal. Ei nu spun „acum ori niciodată”, ci „nu a fost să fie”.

Drept care, în lumea lui „acum ori niciodată” avem poeţi de partid cum avem oratori de partid. Iar adevăraţii creatori de plus-valoare vor fi lăsaţi la discreţia statului fiscal. Şi astfel, un partid oportunist va recurge în timpul campaniei electorale la lozinci de genul să eliminăm o sută de taxe, aşa cum recurge şi pe timpul guvernării la bacşişul de stat de câteva procente la sută, pe care îl va împărţi poeţilor, scriitorilor, artiştilor, cu generozitate, în cadrul emisiunilor televizate. Iar noi îl vom găsi pe acest partid cu dare de mână. Poeţii îşi vor convoca muzele şi îşi vor pregăti lirele. Mulţumirile lor se vor scrie în versuri, iar omagiile pentru darnicul partid vor rula la nesfârşit pe ecranul televizorului. Şi astfel, majoritatea românilor vor fi cu toţii făcuţi dependenţi de un stat care se vrea regulator al finanţelor publice.

Prin urmare, viaţa poeţilor, scriitorilor, actorilor, a tuturor celor care se ocupă de creaţie la noi, de exemplu, va fi în continuare peticită cu tot felul de legi şi ordonanţe, pentru ca statul fiscal să se elibereze de ei şi să-i înlocuiască cu membrii partidului aflat la putere. În felul acesta vor reapărea poeţii, scriitorii şi artiştii „de curte”, iar oamenii cu adevărat de valoare vor rămâne veşnic nişte clienţi ai neputinţei şi ai umilitoarelor expresii: „muncă de doi lei, profesori şi medici pomanagii, trântori în sistem etc”. Ei vor avea viaţa stridiei care numai bolnavă produce perle. Ştim că perlele sunt produsele durerii, iar o stridie care nu a fost rănită niciodată nu poate produce perle, pentru că perla este o rană cicatrizată. Să sperăm, prin urmare, că, deşi rănit, spiritul atâtor oameni de creaţie nu va dispărea şi el va continua să creeze, aşa cum, de exemplu, a creat spiritul lui Mihai Eminescu, precum o stridie născătoare de perle. Avem o stridie eminesciană care ne însoţeşte istoria. Aşadar, din mersul istoric de profundă suferinţă în structura noastră cea mai intimă, ne vom opri la Masa Tăcerii lui Brâncuşi şi vom rosti vorbele milenare „n-a fost să fie”, aşa cum a spus odată sculptorul însuşi, referindu-se la soarta poporului român. Iar vorba „acum ori niciodată” este valabilă numai pentru politicieni.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook