Un joc: un copil e legat la ochi, iar altul ascunde o jucărie. După ce toată grupa vede unde este ascunsă jucăria, se dă startul jocului. Copilul legat la ochi începe să o caute. Cu cât este mai aproape de locul unde este ascunsă jucăria, copiii vor striga „foc!”, „foc!”, „foc!”. În caz contrar, cu cât se depărtează de obiect, cei mici vor striga „apă!”, „apă!”, „apă!”. Scopul jocului constă în dezvoltarea orientării la copii. Este cel mai bun exemplu pentru a sugera unde ne aflăm în legătură cu tragedia de la Caracal. De mai multe zile, oficialităţile se îndepărtează din ce în ce mai mult de adevăr în acest caz, în condiţiile în care noi ştim cu toţii ce se întâmplă şi strigăm „foc!”, „foc!”, „foc!”. Această situaţie se numeşte în limbajul de specialitate „teatru sociologic” sau „model dramaturgic”.

Prin urmare, dacă sociologia se ocupă de un astfel de joc înseamnă că el nu poate fi lipsit de importanţă. Pe de altă parte, nu sunt ziarist să fac supoziţii, ci iau această situaţie ca premisă pentru dezvoltarea în continuare a unui raţionament mai mult teoretic decât faptic. De exemplu, Emil Cioran e de părere că toţi oamenii din Europa de Est, oricare le-ar fi orientarea ideologică, au obligatoriu o prejudecată împotriva istoriei. De ce? Fiindcă i-au fost victime. Toate naţiunile astea lipsite de destin din estul Europei au fost aservite chiar de propria elită; pentru ele istoria e în chip necesar demonică, crede el. Iar din punct de vedere sociologic o naţiune este un produs social, un produs de elemente sociale, în care nici rasa, nici limba nu joacă un rol determinant. O naţiune nu înseamnă nici omogenitatea, nici unitatea de rasă, ci o conştiinţă.

Prin urmare, istoria a demonstrat că naţiunile actuale – dintre care niciuna nu se poate mândri cu puritatea ei – s-au format fără intervenţia statului. A fost voinţa popoarelor să se constituie în naţiuni. De altfel, intervenţia zilnică a statului împiedică dezvoltarea naţiunii respective. Statul a intervenit, de exemplu, asupra naţiunii române şi a transformat-o într-o naţiune comunistă timp de aproape o jumătate de veac. După ce acest stat a fost dat la o parte, naţiunea română era total debusolată, iar poporul – deja decăzut. Ea nu mai este o conştiinţă. A trebuit să plătim factura duplicităţii din timpul regimului comunist. Drept care, nu mai ştim să deosebim binele de rău. Asta înseamnă că am devenit masă de manipulare. În aceste condiţii a apărut moda de a regreta că suntem români. Cei cărora le sunt invadate sufletele cu o astfel de idee depăşesc sentimentele naţionale pentru a simţi şi gândi european, mai bine zis vest-european. Mulţi români vor să fie orice altă naţie de pe lume, numai români nu. Apar articole de felul „ca la noi la nimeni”, de parcă noi am fi buricul pământului. Autorii respectivi nu ştiu că fiecare ţară îşi are declasaţii ei. În Spania, de exemplu, se omoară nevestele de către soţi aproape săptămânal, în Italia se omoară amantele, în Franţa dormitoarele au câte trei paturi etc. Aceşti autori, din ignoranţă sau frustrare, consideră că românii sunt incapabil să facă din ţara lor una cu un standard de viaţă vest-european.

Prin urmare, astăzi, naţiunea română continuă să fie agresată în valorile ei de către o bună parte dintre… români. Este vorba despre o galerie de parveniţi şi oportunişti, care, unii dintre ei, se bucură de un standard de viaţă destul de ridicat. Inutil au fost crescute salariile poliţiştilor, procurorilor, judecătorilor etc. Recent, doi romi au intrat în gospodăria unui român de lângă Curtea de Argeş şi i-au spart dinţii bietului om. Judecătorul le-a dat tâlharilor, care au plecat cu drujba gospodarului, arest la domiciliu. Astfel de oameni trăiesc prin intermediul instinctelor primare la fel ca dobitoacele. Ce-mi spun mie toate astea în calitate de sociolog? Că omul are o limită a suportabilităţii. Ei bine, astăzi trăim această limită. Dar nu e o cădere, ci şansa unei noi înălţări.  Aşadar, „jocul” de la Caracal este văzut de o ţară întreagă, dar noi ne purtăm precum orbii. Ideea este că în localităţile noastre nu există instituţii în înţelesul lor firesc, ci găşti, conduse de politicieni. Iar aceste găşti au pus mâna pe şcoală, biserică, tribunal, poliţie, dispensar etc. Aproape toate localităţile noastre sunt cucerite politic de către găştile parvenite, pe care niciun scrutin electoral nu le va da la o parte. Iar măsurile lor administrative nu reglementează, ci mai mult tulbură. Şi astfel, comunităţile noastre sunt lipsite de unele drepturi, distribuindu-şi puterea doar în interiorul unui cerc restrâns de persoane. Drept care, nu ştiu dacă vom ieşi vreodată din această lume dominată de un politicianism ieftin şi de amatorism. Logica acestor oameni e să facă bani din orice.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio