Cei care pretind că judecă politica de la noi pe date obiective şi pe raţiuni logice se înşală. Ştim acum că, în jocul politic intern, intervine „partenerul strategic” extern. Şi această intervenţie se face uneori cu duba neagră şi dis-de-dimineaţă. Iată de ce lupta politică nu mai pleacă de la o idee, de la o atitudine, de la un sentiment colectiv, ci de la ce doreşte acest partener. Când a fost deranjat de declaraţiile lui Liviu Dragnea referitoare la legile justiţiei, multinaţionale şi bănci, acest partener l-a încarcerat imediat ce politicianul român a părut vulnerabil politic. Bruxellesul nu mai vrea un Victor Orban. Dacă un pesedist deschide acum gura şi vrea să zică un cuvânt despre justiţie, el riscă să-şi urmeze fostul şef. Scăparea de puşcărie pare a fi preocuparea de bază a oamenilor din PSD. Atitudinea partenerului strategic extern este determinată tot de români, dar de acei români care sunt cozi de topor pentru politica de la Bucureşti.

Prin urmare, lupta politică dâmbovițeană a ajuns la noi un simplu spectacol, o punere în scenă a ceea ce doreşte „partenerul strategic”. Este în lupta aceasta politică un spectacol amuzant pe care îl pregăteşti cu seriozitate, îl lustruieşti, îl simplifici, ca la sfârşit să-l păstrezi în memorie ca într-o vitrină. Pentru că ea nu are nimic obiectiv în ceea ce înseamnă confruntare ideologică. Aici e spectacol de umbre, ca în peştera filosofului, iar lumina e „afară”. Şi, din această cauză, cu toţii dăm dovadă de un exces de europenism. Imediat după evenimentele din ’89, am dorit să intrăm în Uniunea Europeană. Şi bine e că am dorit acest lucru. Am dorit să intrăm în NATO, şi am intrat. Astăzi, dorim să intrăm în Spaţiul Schengen şi mai trebuie să avem răbdare. Şefii europeni ne cer partide puternice şi o anumită seriozitate în a le aplica politicile. Or, la noi, partidele se nasc întâmplător, dintr-o conjunctură parlamentară, dintr-o ceartă, dintr-un capriciu. Aceste partide au avut totdeauna la baza lor un element personal. Iar dacă în urmă cu doi sau trei ani un membru de bază al PSD mi-a făcut un decalog ideologic al propriului partid, astăzi la acest decalog aş mai adăuga eu o lege, anume să nu-ţi faci alt chip cioplit în afara celui de la Bruxelles. Această lege este cu sfinţenie păzită de preşedintele Klaus Iohannis şi camarila sa.

Drept care, cele ce se petrec în societatea noastră în ultimii ani demonstrează că noi trăim într-o colonie, nu într-o ţară europeană. „Partenerul strategic” de acum este „puterea garantă” de pe timpul lui Cuza. Nimic nu trebuie să se mişte la Bucureşti dacă nu are girul de la Bruxelles. Sigur, noi am vrut să intrăm în Uniunea Europeană, dar nu ca vasali, ci ca parteneri egali. Şi încă mai vrem să facem parte din această Uniune, dar cu o condiţie, birocraţii de la Bruxelles să nu se mai amestece în politica de la Bucureşti, să hotărască, de exemplu, ce autostrăzi să construim, ce păduri să tăiem, ce politici economice să iniţiem, unde să ne ţinem tezaurul ţării etc.

Iar dacă la congresul PSD a fost aleasă Viorica Dăncilă drept preşedintele acestui partid, să fiţi siguri că aşa s-a dorit în capitala Uniunii Europene. A fost creată astfel o realitate având la bază o utopie, în care am fost cuprinşi cu toţii; un univers sincretic de cuvinte repetate până la saturaţie, ritualuri ce ţin de psihologia maselor. În politica pesediştilor există tot felul de semne care indică latura teatrală a ei, simulantă, declamatorie, falsă a unuia precum Marian Oprişan, membru de bază al partidului. La politicianul acesta e ceva pueril, sau pur şi simplu cabotin. Are o proastă creştere, de baron local, voind să remarce tot ce este iritant, provocator şi incomod pentru colegii săi. Această latură teatrală nu-i lipseşte nici Vioricăi Dăncilă, noul preşedinte al PSD. În schimb, Codrin Ştefănescu este un tip fastuos, cu discurs dramatic, iubitor de glorie prin victimizare, extravagant, excesiv, cu neaşteptate izbucniri de orgoliu, care accentuează parcă falimentul politicii pesediste.

Este oare ceva mai facil, mai simulant, mai cinematografic, decât o asemenea comportare politică? Şi astfel, omul obişnuit îşi dă imediat seama de artificiile situaţiei în care se află acest partid. Sunt prea multe proiecte îndreptate spre oamenii care nu se pot ajuta nici măcar singuri, dar care niciodată nu vor fi duse până la capăt. Aşa s-a ajuns ca membrilor PSD să le placă jocul dublu. De altfel, acest joc se potriveşte perfect cu natura lor, de aceea le este atât de uşor să-l joace. Simulând şi ascunzându-şi sentimentele adevărate, ajung desigur să se înşele chiar pe ei înşişi, fără să mai ştie care le este gândul adevărat, când stau jos ori când se ridică în picioare. Prin urmare, ne trebuie reforme? Se votează cu nemiluita… agrare… electorale… morale… tot ce vrei. Se vor aplica însă? Nu! Şi o ţinem tot aşa. Această politică nu poate fi o metodă de a guverna. O fi fost ea bună în timpurile vechi, pe timpul lui Cuza sau regelui Carol I, când principalul nostru obiectiv politic era independenţa faţă de turci, dar nu astăzi, când principalul obiectiv al ţării este dezvoltarea economică. De altfel, nu e vina istoriei că nu o înţelegem la timp, mai ales că ea nu se dezvăluie totdeauna cu glas tare şi cu înţeles. Iar pentru faptul că-i înţelegem învăţăturile abia atunci când e prea târziu, nu putem arunca vina pe ea.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio