Mi s-a întâmplat recent să fiu alături emoţional faţă de o colegă de serviciu căreia i-a murit pisica. Sigur, ceea ce scriu eu aici este un fapt divers şi nu un eveniment de presă. Însă reacţia colegei mele m-a pus pe gânduri. A fost o reacţie, la prima vedere, cam exagerată, dar, după ce m-am gândit mai mult, mi-am dat seama că stăpâna pisicii s-a comportat normal. Colega mea era pur şi simplu disperată. Am încercat s-o calmez, vorbindu-i despre multe alte soluţii prin care să uite de pisică. Dar nu a fost chip. Atunci am înţeles că numai singurătatea oamenilor a dus la moda animalelor de companie. Aproape nu există familie care să nu-şi aibă câinele sau pisica ei. Aceste animale reprezintă o ancoră emoţională. Sigur, nu e vorba de singurătate ca sentiment, pentru că oamenii trăiesc în interiorul unor familii, ci vorbim de o singurătate mai largă, de separarea dintre oameni sau grupări umane.

Prin urmare, odată cu apariţia tehnologiei ambientale a apărut şi simptomul singurătăţii umane. Cu cine eşti, de cine te simţi legat în faţa televizorului sau a internetului? Nu eşti cu nimeni şi nu te simţi legat de nimeni. Cei care ne înconjoară au ajuns să nu aibă chip, totul pare o masă uniformă în mişcare.

Fiul lui Andrei Pleşu, când avea vreo cinci sau şase ani, credea că adevăratul tată era cel din televizor. Aceasta este percepţia oamenilor la început de veac şi de mileniu. Socialul a ajuns un real aparent, de aceea un prieten, când i-am spus despre păţania colegei mele cu pisica, mi-a dat soluţia unei pisici create în mod virtual, pe internet. Eu îi vorbeam de pisica moartă, el îmi dădea înainte cu pisica virtuală. Şi astfel, după spusele prietenului meu, îmi dau seama că preocuparea nesfârşită pentru internet este determinată de singurătatea noastră zilnică. O singurătate care este prezentă atât de mult în orizontul vieţii, încât ea ne mototoleşte ca pe o filă netrebnică de calendar acea perspectivă lăuntrică, acea apropiere de alţii necesară sufletelor noastre, determinându-ne să ne ţinem în apartamente câte un animal de companie. Cu pisica sau cu căţeluşul pe picior, discutăm pe facebook cu un prieten din depărtare, pe care nu-l cunoaştem, dar ne este atât de apropiat precum este pisica sau căţeluşul. Noi discutăm cu el, dar nu ştim cine este cu adevărat, aşa cum nu ştim cine este cu adevărat nici pisica; numai că asupra ei ne proiectăm spiritul însingurat, ajungând astfel la credinţa că animalul ne cunoaşte durerile şi singurătăţile.

Pe de altă parte, din cauza singurătăţii, oamenii au ajuns să se sinucidă. Un sociolog francez a arătat foarte bine cum, indiferent de epocă şi grad de civilizaţie, sinuciderea nu are decât o singură cauză, anume izolarea socială, singurătatea în mijlocul oamenilor. Sinuciderea pare astfel un act necesar şi simplu, un act precis şi tăcut. Nu are nimic poetic sau grandios. Aşa se sinucid personajele lui Cehov sau Maupassant. De la ei ştim că sinuciderea este o ofrandă adusă societăţii oamenilor. Oricum, natura a fost pentru om mai miloasă decât societatea. După o zi de trudă, i-a dat omului o noapte de odihnă. Societatea însă i-a răpit adesea şi din acest dar natural, lăsându-i abia câteva ceasuri de odihnă reconfortantă. Somnul este un liman de întâlnire al tuturor obosiţilor zilei.

Societatea a născut vacanţa cu refrenul bine cunoscut al plecărilor la munte sau la mare. Iar dacă în trecut singurătatea era posibilă – feudalul putea să stea în castelul său cu podul ridicat cât dorea – astăzi însă singurătatea este greu de suportat. Şi chiar dacă omul azi e invadat de social, el se însingurează în mijlocul celorlalţi. Este aici vorba de un paradox.

Prin urmare, televizorul şi internetul reduc nevoia oamenilor de a se vedea între ei, întrerup legăturile de prietenie, de rudenie şi vecinătate. Legături suplinite de către animalele de companie. Iar când un asemenea animal moare, singurătatea se accentuează şi mai mult. De aceea moartea vreunei pisici sau căţeluş de apartament poate provoca adevărate drame sau adânci amputări sufleteşti. Or, şi mai grav, în faţa unei asemenea dispariţii, cel care suportă pierderea nu mai simte nimic, însă în sufletul său se deschide rana lui Amfortas, o rană care nu se vindecă niciodată.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio