Suntem ceea ce Nicolae Iorga numea un stat de necesitate europeană. Un stat rezemat pe cetatea carpatică şi veghind la gurile Dunării, străjuind aici în interesul întregii Europe. Din cele afirmate de marele istoric deduc că noi nu mergem singuri în istorie, ci împreună cu toată Europa. Însă această misiune istorică a poporului român nu a fost înţeleasă de mulţi dintre politicienii noştri. Ei continuă să se ploconească pe la cancelariile europene, fără să aibă conştiinţa că sunt reprezentanţii poporului român. Până şi referendumul despre familie este tot o umilire a poporului nostru adusă de către comisarii vest-europeni. Aşa a fost mereu în istorie, cu mici excepţii. Îmi aduc aminte de vorbele lui Bismarck, rostite cândva în secolul al XIX-lea, el referindu-se la politicienii români de pe vremea sa: „A fi român nu-i o naţionalitate, ci o profesie”. Nu se poate rosti o jignire mai mare la adresa românilor!

Pe de altă parte, adaptarea vieţii noastre la civilizaţia occidentală s-a făcut mai ales în cursul secolului al XIX-lea. S-a făcut, fireşte, copiind formele acelei civilizaţii, imitând instituţiile ei. Căci, orice s-ar spune, în starea de întârziere în care ne găseam şi pentru a satisface legitima, tinereasca aspiraţie de prefacere, de reînnoire, de cultură, de libertate, a poporului român, alt mijloc de ridicare la nivelul Europei civilizate nu exista. Iar din lucrurile care formau vechiul lui patrimoniu spiritual – tradiţii, moravuri, drept, instituţii şi forme politice – prea puţine s-ar fi putut adapta curentelor de dinafară şi necesităţilor timpului. Nu are importanţă cât am luat de aiurea, ci cât folos a rezultat din asta, pentru viaţa noastră naţională. Ce a dat, de exemplu, influenţa polonă se ştie. Fără ea nu am fi avut pe cronicari şi nici umanismul. I-am avut pe vornicul Ureche, Miron şi Neculae Costin, mitropolitul Dosoftei, Neculce şi pe Cantemireşti. Din tot ce datorăm acestei influenţe, două lucruri mai ales merită scoase în evidenţă. Primul, că i-a dat sufletului românesc ocazia de a pune în valoare toate aptitudinile sale, toate posibilităţile care dormeau în el şi de a face astfel întrucâtva proba nobilei sale origini. Şi al doilea, că l-a ajutat să transforme sentimentul naiv, instinctiv, de iubire de ţară într-unul cu mult mai larg şi de o superioară valoare morală – de iubire de neam, cu lucida înţelegere a lucrurilor şi cu libera acceptare a datoriilor pe care le implică.

Cât preţ are pentru noi cultura aceasta medievală, destul de săracă de altfel, dacă ţinem seama că în Apus opera lui Shakespeare era demult terminată, iar Descartes dăduse lumii civilizate celebrul său „Discurs” e greu de spus. Or, Miron Costin nu e istoric, în sensul pe care îl dăm astăzi acestui cuvânt; e un cronicar. Principala menire a operei sale e de a înregistra faptele şi evenimentele epocii sale. Nu-i putem pretinde, aşadar, nici metodă de cercetare. Fiul său, Nicolae Costin, a fost mai învăţat decât el. Prin vasta sa cultură, Cantemir le era superior amândurora. Ceea ce-i dă însă lui Miron Costin o autoritate deosebită e sufletul pe care l-a pus în opera sa, e onestitatea, spiritul clar al datoriei, sentimentul de răspundere şi clara viziune a realităţii sub aspectul ei moral. „Eu voi da seama de ale mele câte scriu”, spunea el. Şi aceste cuvinte ne ajung pentru a şti cine e omul care ne vorbeşte.

Marele merit al lui Miron Costin e că el este primul român care a vorbit despre originea noastră latină şi că a făcut aceasta nu numai ca un adevărat umanist, cu un lux de material, de cunoştinţe, de argumente, dar şi cu o căldură, pe care n-o egalează decât respectul său pentru adevăr. În fine, ceea ce-l înalţă şi mai mult în stima şi dragostea noastră este faptul că mult înainte ca ideea unităţii noastre să fi devenit pentru toţi românii un adevăr şi o credinţă, marele cronicar a înţeles şi a proclamat unitatea aceasta. Moldovenii, muntenii, ardelenii, spunea el, „tot de un neam sunt”. Or, rămas în nota timpului său, Neculce a putut spune în minunata sa cronică: „Pentru ţara muntenească să scrie muntenii, iar noi să scriem pentru ţara noastră”. Însă Miron Costin scrie pentru tot neamul, a cărui unitate sufletească îl făcea să-i apară ca un tot nedespărţit.

La fel, în prefaţa la ediţia monografică „B.P. Hasdeu” (Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1937, p. 38), Mircea Eliade scrie că există în cultura românească o tradiţie care începe cu Dimitrie Cantemir şi pe care am putea-o numi „tradiţia enciclopedică”. Mulţi dintre oamenii de seamă, scriitori şi profeţi culturali ai neamului nostru, se integrează în această tradiţie şi toţi aceştia continuă, cu geniul sau puterile lor omeneşti, linia istorică deschisă de mintea vastă a lui Dimitrie Cantemir sau a lui Miron Costin. Aceleaşi preocupări variate şi contradictorii, scrie Mircea Eliade, aceeaşi sete de a străbate cât mai multe din geografia spirituală a lumii; aceeaşi activitate multilaterală, uneori grăbită, alteori improvizată, izvorând însă întotdeauna din dorinţa de a forţa cultura română să sară cât mai multe etape, înălţând-o pe „plan mondial”, dovedind puterea de creaţie a geniului românesc. Enciclopedismul a fost, poate, un destin al întregului secol al XIX-lea românesc; când trebuia să se creeze un stat şi să se adauge o cultură celorlalte culturi „surori” din Europa. Câţiva oameni trebuiau să facă atunci tot şi să facă repede. Deci, ceea ce caracterizează această epocă este setea de monumental, de grandios (izvorul şi modelele erau Biblia şi Homer). Apoi, un sincer sentiment de colaborare, de solidarizare în creaţie; oricine era chemat şi erau toţi aleşi („scrieţi, băieţi!”), pentru că întregul popor român era un popor ales (românul era frate bun cu codrul, era viteaz, pur, poet etc.). Or, dacă în secolul al XIX-lea scrisul era un mijloc de a ne integra în Europa civilizată, acum care ar putea fi acest mijloc? Poate cele şapte litere ale lui Gabriel Liiceanu.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio