În ce lume trăim? Disperată, a ajuns şi la ziar. Ca să reclame că nu mai are nici după ce bea apă şi că are un handicap din naştere. De care, se pare, nimănui nu-i mai pasă.

Mai toţi la care s-a dus au trimis-o, cum se spune, de la Ana la Caiafa. Ca să scape de ea. Un şef mai milos i-a pus în palmă şi 20 de lei…

Cât a fost tânără, a lucrat la CAP, că acum este deja la… pensie. Lipsa unor degete de la mână n-a fost o problemă.

Mai problematic a fost handicapul de la piciorul stâng, fiindcă indiferenţa unora şi lăcomia altora au pus-o pe drumuri, când a fost să-şi ceară drepturile la pensie. Pe care le revendică neîncetat, în pofida celor ce au refuzat-o.

Pe drept sau pe nedrept.

Ce drepturi? Păi, zice, nu-mi sunt recunoscuţi la „Pensii” anii pe care i-am lucrat la CAP Râca, la „norme”. Din 1984 şi până în 1990, ceea ce, la contabilitate, este scuzată ca „eroare umană”.

Dar eu nu sunt o eroare, exist şi trebuie să mănânc şi eu, nu? Am un băiat, încadrat undeva, dar nu pot să stau pe capul lui. Are şi el familie, copii, pe ei trebuie să-i hrănească întâi, că eu am muncit şi ar trebui să primesc pensie, atât cât mi se cuvine, nu cât primesc unii, neruşinaţii.

La primărie, mi s-a spus că n-au ei ce să-mi facă. M-am dus apoi şi la „Petrom”, fiindcă am lucrat acolo, la punctul de lucru Căldăraru, pe trei schimburi.

Dar m-au disponibilizat, fără să ţină cont că sunt handicapată. Am fost operator de parc, nu împachetator, dar cei de la Costeşti n-au vrut să-mi elibereze adeverinţă că am plătit şi eu contribuţiile la stat, pe ani, pe luni, pe zile.

La cine n-am fost?! – continuă şi-i dau lacrimile. La liderul sindical, i-am scris d-nei Mariana Gheorghe, care a plecat din firmă, am încercat să intru la dl Dăncilă, dar nu m-au lăsat, iar când mi-au dat voie, mi s-a spus că-i prea târziu. Că am fost şi la prefect, şi la preşedintele Consiliului Judeţean.

M-au primit cu înţelegere, n-am ce zice, dar de ajutat nu m-a ajutat nimeni să-mi dobândesc drepturile ce mi se cuvin ca pensionară şi ca handicapată. Cel mai mult mă doare că, la ancheta socială, mi s-a dat de înţeles că trebuie să „contribui”, dacă vreau s-o facă pentru a primi un ajutor social.

Păi, eu am un handicap, nu-mi mai trebuie să cumpăr altul.

M-am înfiorat când amărâta de femeie, pe care unii o cred dusă cu capul, mi-a spus, cu durere în suflet, că ea are un handicap, nu mai trebuie să dea cuiva bani să-i inventeze unul.

Nu ştiu dacă, dincolo de handicapul de la mâini şi picioare, are şi unul psihic. Unul dintre cei la care a apelat s-o ajute a ameninţat-o că o trimite la Vedea. Nu pun nici eu mâna-n foc că femeia amărâtă care ne-a călcat pragul redacţiei şi care-şi pierde uneori şirul gândurilor n-are şi o problemă de sănătate mintală.

Poate că nu e o alienată, ci mai degrabă o inadaptată social la lumea asta. De fapt, ăsta este şi motivul pentru care scriu aceste rânduri.

Societatea noastră, democratică, gata mereu, chipurile, să respecte drepturile omului, n-a găsit o soluţie şi pentru astfel de oameni?

În cazul în care chiar au o problemă psihică şi n-au bani să se trateze, nu-i mai pasă nimănui de astfel de oameni. Care, potrivit statisticilor, îmi spunea un medic psihiatru, depăşesc cifra de 30%.

De fapt, simptomul depresiv la nivel clinic începe să se manifeste chiar şi la copii (cca. 2%), iar la adolescenţi – 5-10%. Alarmat, nu?! De unde atâta stres, de unde atâta nebunie? Păi, cred eu, suferim noi, ca societate, de o infirmitate publică.

De fapt, nu doar de una…

Să nu mi-o luaţi în nume de rău, dar societatea atât de hulită azi, cea aruncată la coşul de gunoi al istoriei, pe bune, avea mai multă grijă de astfel de oameni.

Mă aflam în biroul unui prim secretar – e vorba de Gh. Năstase – care, confruntându-se cu o problemă de genul celei relatate aici, a pus mâna pe telefon şi i-a ordonat cuiva de la Direcţia Sanitară să vină până la el, fiindcă trebuie ajutat un om. Şi, am aflat ulterior, l-a ajutat.

Noi, astăzi, ce facem când ne aflăm faţă-n faţă cu oameni amărâţi, necăjiţi, nedreptăţiţi? Ne mulţumim să-i sfătuim să meargă în justiţie să-şi caute drepturile?

Cu ce bani să se judece, amărâţii de ei, cu firme care n-au interes să-şi diminueze veniturile eliberându-le adeverinţe celor ce reclamă, de pildă – mai ştiu un caz – că unul e salariul trecut în cartea de muncă şi altul cel de pe ştatul de plată (de la Pamof, de exemplu)?

Nu ne batem efectiv joc de aceşti oameni, când le recomandăm să meargă la justiţie sau la psihiatru? Întreb, nu dau cu parul, deşi ar merita.

P.S. Dacă există totuşi cineva dispus s-o ajute pe A.C. îi stau la dispoziţie cu numărul de telefon şi cu eventuale detalii menite s-o repună în drepturile cuvenite.

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio