Ceea ce se întâmplă azi în Franţa este incontestabil de domeniul aberaţiei. Situaţia aceasta este pusă în evidenţă de alegerile prezidenţiale de duminică. Într-unul din ultimele sale discursuri, învingătorul în alegeri, Emmanuel Macron, a spus: „Eu nu sunt aici decât ca francez”. Prin această frază, el a dorit să definească o atitudine, o poziţie în faţa noilor realităţi sociale franceze. Cuvântul lui Macron este, de fapt, un mesaj împotriva realităţilor franceze, pentru că astăzi nu ştii ce mai este francez şi ce nu. Dacă mergi pe străzile pariziene, din trei sau patru trecători întâlniţi în cale, doi sunt de culoare. Sigur, nu am nimic cu oamenii de culoare, dar ei nu pot exprima spiritul tradiţional francez. Iar eu cred că Franţa nu mai este demult o realitate de spirit, ci o ficţiune a ceea ce s-a dorit încă de când s-a cântat pentru prima dată Marseilleza. Şi astfel, cu Marseilleza în gură şi cu tricolorul în mână, francezii şi-au deposedat coloniile de bunuri pentru a-şi face viaţa în ţară mai frumoasă şi mai comodă. Or, acum, după circa două sau trei sute de ani, Franţa este o ţară formată din nişte locuitori majoritari veniţi de prin colonii şi de prin alte colţuri ale lumii.

Prin urmare, procesul de disoluţie a spiritului francez a început odată cu Revoluţia de la 1789. În timpul acestei revoluţii a fost abolit cultul creştin. Calendarul francez era atunci împărţit în douăsprezece luni şi, în loc de sfinţi, au fost ridicate legumele la sacralitate. Zilele săptămânii au fost botezate cu legume. Revoluţionarii francezi au scos din pământ toţi copacii aleilor din grădinile regale şi au cultivat cartofi, ca să aibă poporul nutreţ. Aceiaşi revoluţionari voiau să dărâme şi Catedrala Notre-Dame, spre a face în locul ei grădini de legume. Însă, fireşte, un asemenea monument, la care toţi francezii au lucrat timp de trei sute de ani, nu a putut fi dărâmat. Revoluţionarii s-au mulţumit a sfărâma capetele câtorva sfinţi, a rupe icoanele de pânză şi a arunca ornamentele liturgice în noroi. În anul 1797, Catedrala Notre-Dame a fost declarată drept „templul raţiunii” şi o femeie goală este aşezată în locul Preacuratei Maria pentru a reprezenta pe Zâna Raţiune, spre care a mers poporul cu dictatorul Robespierre în frunte, ce se înălţase la rangul de patriarh al noului cult. Revoluţia franceză de la 1789 ne-a făcut să vedem în ce măsură triumfă bestia lipsită de raţiune din om.

Prin urmare, alături de Revoluţia franceză, cucerirea de noi colonii a afectat autenticitatea franţuzească. O autenticitate creată de vreo patruzeci de regi timp de o mie de ani. Apoi, au urmat împăraţii şi preşedinţii care nu au mai tras hotar în jurul Franţei, ci au mers pe cel mai scurt drum spre coloniile africane, secătuindu-le de bunuri. Locuitorilor din colonii nu le-a mai rămas nimic de făcut decât să ia drumul Franţei. Dacă vechea Franţă putea trece drept simbol al băştinaşului, ca stat naţional unitar, închis în sine, noua Franţă se asociază noţiunii de nomadism. Franţa s-a schimbat din temelii.

De când a pus stăpânire pe colonii, ea însăşi a devenit un stat al negustorilor şi bancherilor. Coloniile franceze zac în ruine, dar duhul lor a renăscut la Paris. Acest lucru a schimbat faţa Franţei. Drept care, în discursul noului preşedinte, Emmanuel Macron, fost bancher, este concentrată grandilocvenţa unui spirit aflat în disoluţie. Franţa ar fi avut nevoie de un preşedinte puternic, nu de unul infantil. Sigur, nu un preşedinte sub forma tipologiei lui Le Pen, ci unul care să întruchipeze spiritul tradiţional francez. Or, Macron are mai multe suflete în inimă. El nu a depăşit stadiul de licean îndrăgostit veşnic de sine însuşi. Soţia sa, profesoară de teatru, este mai în vârstă cu 25 de ani decât politicianul francez. Şi acest lucru se vede în gesturile sale scurte şi definitive, în siguranţa sa mesianică de inspirat ajuns cel mai important bărbat din Franţa, dar care doar amuză, rămânând la drept vorbind inofensiv. Macron a crescut ca un copil cuminte al părinţilor săi, care a mâncat când i s-a spus, a mers la şcoală, a obţinut la învăţătură rezultate meritorii. A fost un copil fără extravaganţe şi a ajuns astfel un tânăr de toată isprava. Într-o zi, însă, tânărul a întâlnit o femeie căsătorită, cu trei copii, de care s-a îndrăgostit nebuneşte şi a luat-o de soţie. Deci, preşedintele ales al Franţei este opusul noului preşedinte al SUA. Dacă Trump a militat pentru o politică naţionalistă, Macron a bătut moneda pe cosmopolitism, dacă Trump are o soţie mult mai tânără decât el, Macron are o soţie mult mai în vârstă. Îmi imaginez o întâlnire între aceşti patru oameni. Nu poate fi nimic mai caraghios. Deci, ceea ce le lipseşte acestor oameni de stat este o îndrumare filosofică şi morală de bărbaţi integri.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio