Trăim, muncim, visăm sub un alt cer. De zăpadă! De vreo opt ani o așteptăm să se aștearnă bine, n-a venit nici de Crăciunul ăsta, dar a început să se așeze după Anul Nou. O simfonie în alb, mai peste tot.
Acum, iarna nu mai este altceva decât spațiul în care locuiesc și pe care o clădesc cu fiecare gest al meu. În înălțime, în lărgime și-n profunzime.
Îmi vine să chiui de bucurie și chiar o fac, când ajung acasă la țară, unde, în grădină, neaua albă a prins deja o coajă ușoară, de „scrob“, cum îi spuneam în copilărie.
Culmea e că vorbim de prima zăpadă, dar pare a fi și prima dată când autoritățile nu… par a fi surprinse. Sunt pregătite, nu le-a luat pe neașteptate. Ca mai mereu. Au și oameni, au și mașini, și benzină, și motorină. Să ningă! – par a spune provocator, dispuși să curețe zăpada care s-a așternut de peste un metru, de la Vidraru la Cabana Bâlea, dar mult mai puțin la Curtea de Argeș și Câmpulung, apoi, spre câmpie. Tot mai puțin, când mergi în sudul județului. Aici, nu prea-i zăpadă, dar este, în schimb, ger. În unele nopți, cum se spune, de crapă pietrele. Care ger ne-a cam dat viața peste cap. La propriu, când apa de pe asfalt și de pe stradă a înghețat, iar noi, pietonii, aglomerăm cabinetele de ortopedie, cum se întâmplă și la autoservice-uri, cu mașinile. Patinăm, patinăm, pe ghete sau pe cauciucuri de mașină, ne mai scapă și câte-o înjurătură, când ajungem acasă și vedem factura, de la gaze și de la electricitate, că o depășește pe cea a mecanicului.
Dar, vorba d-lui Băsescu, iarna nu-i ca vara, drept care „psihologizez“ situația, aducându-mi aminte că, mic fiind, la țară, nu-mi trebuia decât o „târlie“ ușoară de lemn, cu care îmi dădeam drumul de pe dealul Ogrăzii și până la Ion al lui Vasile. Alunecam cu o viteză tot mai mare pe o uliță pe care n-aveau ce căuta mașinile, că noi, ceata lui… papuc, ba a opincarilor, am pus stăpânire pe pârtie, de cu seara până către miezul nopții. Veneam apoi acasă, și înainte de a mă așeza la masă, năvăleam înghețat peste sobă, gata s-o dărâm precum Creangă. Ca să dorm, n-aveam nevoie nici de Imovane, nici de Remeron. Zeul somnului, Morfeu, mă lua în brațe până plecam la școală, dimineața. Și, mare bucurie, nu mai înotam prin noroi, ci pe pârtie, prin zăpadă.
Las amintirile de săniuș și mă întorc la sărbătorile de Crăciun și Anul Nou, care acum par să se petreacă într-o nouă paradigmă, nu doar în cea tradițională. Acum, mai rar acasă, cu porcul tăiat în bătătură și cu vecini invitați la „pomana porcului“, și mai des la pensiunea de la munte, având pe masă, înainte de orice, drept carne, curcan și pește. Nu știu dacă-i vorba că am împrumutat ceva din meniul americanului, de Ziua Recunoștinței, ori că începem și noi să căutăm carne mai prielnică ficatului, fără colesterol.
Nici la mine, la țară, adică la Vernești, obiceiurile nu prea mai sunt ca altădată. Satul s-a cam desțărat, un sfert din țăranii de altădată își fac sărbătorile de iarnă la oraș, unde s-a mutat cu totul, mai rar cățel și purcel, un alt sfert a rămas peste hotare, unde și lucrează, nevrând să cheltuiască banii cu drumul. Mai bine îi pun… bine, pentru o mașină, ori chiar pentru o casă, să se vadă că s-a ajuns omul, nu doar cutreieră lumea. Cei care vin, țin sărbătorile, își mai botează copiii, merg la cimitir cu nepoții de mână, își „reglează“ conturile cu biserica și primăria, mai repară câte ceva la casă și la gard, la grădină, după care se uită către graniță. De ducă…
Dacă le mai rămâne timp și le dă inima ghes, văzând că satul nu i-a uitat, după ce mai pun ici o balama, la poarta de la drum, colo, o ulucă desprinsă din gardul de la grădină, dau fuga și pe la neamuri, și pe la vecini, mai beau câte un țoi de țuică ori un pahar de vin, le lasă gazdelor și câte o amintire sau un ban, să plătească o liturghie de sufletul morților.
Curg simplu cuvintele pe tasta calculatorului, la fereastră fulguie ușor, nu mai duduie focul în sobă, ci freamătă la centrala de la apartament și parcă un parfum de altădată mă învăluie ușor invitând, nu știu de unde și cum, pisica. Pisică, mă rog, care nici ea nu mai e la apartament, dar căldura ei o simt pe genunchi. Căldura pisicii și răceala anotimpului.
„E târziu“ și, vorba lui Coșbuc, „George nu mai vine“, dar vin amintirile să-ți umple sufletul. Cu vremurile de altădată și cu grijile de acum. Că vremurile s-au dus, dar grijile au rămas, ba parcă s-au și înmulțit odată cu zăpada care… „a început din nou să cadă“…
Las’ să ningă!… Măcar atât.
