Se apropie de 70 de ani, trăiește într-un sat dinspre marginea județului unde, deși erau săraci și obidiți de când lumea, peste oameni a mai venit și colectivizarea. Este supraponderală, pășește greu ajutată de un baston și pare ajunsă la capătul puterilor. Simte nevoia să ni se destăinuie. O ascult cu amărăciune.
Are o erupție cutanată generalizată ce nu-i dă pace de câteva săptămâni. S-a uns cu ce au sfătuit-o babele din vecini, dar efectul a fost ca frecția cu apă sfințită la proteza de lemn.
„Să știți că noaptea mă apucă o mâncărime că aș rupe carnea de pe mine. Trebuia să vin acilișa când a început nebunia asta, dar e foarte rău cu banii. Stau cam la 50 de kilometri, în maxi nu pot să mă urc, iar dacă tocmesc o mașină Dacia dau între 100 și 120 de lei. Azi scăpai doar cu 100 de lei. Dacă în iarnă se scumpește curentu’, o să trec cu omu’ meu pe lampă cu gaz.
Mă tem ca mâncărimea asta să nu fie de la canceru’ de sân de care am fost operată în București, la Spitalul Fundeni. Zice doctorii ăia mari de acolo că mi-a intrat canceru’ în oase. De ce nu mi-or da ceva să mor, să nu mă mai canonesc?
Am fost un copil amărât. M-am măritat la 15 ani, apoi toată viața am muncit la CAP. Plecam când se lumina de ziuă și mă întorceam noaptea. Nu se putea altfel că aveam copii de crescut.
Primeam 10 lei la ziua de muncă, iar Zamfir, tartoru’ de la partid, stătea la capu’ locului și niciodată nu era mulțumit. Am 1000 de lei pensie. La aștia se mai adaugă 60 de lei ajutoru’ de handicap, că în 2017 mi-au tăiat ăia sânu’ și ganglionii în care era intrat canceru’. Vai de mama mea!”
