Punct final al poveștii jurnalistului Marius Huțanu. Doi copii înlăcrimați și-o mamă urlând de durere. Sub razele călduțe ale zilei senine de astăzi, s-au adunat la cimitirul Sf. Gheorghe din Pitești, în jurul cavoului în care fusese așezat sicriul cu trupul jurnalistului, aproximativ 30 de persoane.

Misterul morții persistă

În regim de urgență, pentru că starea de degradare a trupului descoperit la patru zile după deces, a impus-o, înhumarea a avut loc efectiv ieri dimineață. După cum am menționat în precedentul articol, „verdictul” primit de familie de la Serviciul de Medicină Legală, „asfixierea mecanică” drept cauză a morții nu a avut darul de a clarifica misterul, dimpotrivă. Despre asta au discutat intens rudele și prietenii adunați la cimitirul Sf. Gheorghe.

Adio, prietene!

Foști colegi din presa locală, reprezentanți ai mai multor publicații și posturi TV la care Marius a activat, au venit pentru a se reculege. Perplexitatea se citea pe chipul lor. Priveau cavoul în care a fost încă de ieri zidit sicriul și nu putea crede că acolo se află inimosul lor coleg care era prieten cu toți, gata oricând să-i ajute la orice oră din zi sau din noapte. O floare, o lumânare, și o atingere a zidului rece dincolo de care se afla sicriul, a fost ultimul gest pe care ei l-au mai putut face. „Adio, prietene!”; „Ne-ai fost ca un frate…” se auzeau murmurând foștii lui camarazi.

Ochii plânși, suflete cernite

Cu întârziere față de ora programată, la ora 14 preoții au început slujba de înmormântare, săvârșită după tipicul obișnuit chiar dacă în condiții excepționale, în „absența” sicriului cu cel decedat. O stare apăsătoare a cuprins auditoriul. „Trupul să se desfacă în cele dintru care a fost alcătuit…” cântau preoții în timp ce fumul de tămâie se împrăștia în bătaia vântului. Cei doi băieți ai lui Marius priveau în gol. Boabe argintii le jucau în ochii inocenți. Mai ales cel mic este afectat. La vârsta lui de 14 ani, cunoște singurătatea și greul și amarul vieții. Ochi triști de copil nefericit care în urmă cu doi ani a primit prima lovitură. Moartea i-a luat atunci mama. Și tot moartea, acum, i-a răpit tatăl…

„Ia-mă, Doamne și pe mine!”

Bietei mame a lui Marius i se părea ireal ce vede. Nici astăzi nu-și dădea crezare ochilor și nu concepea că iubitul ei copil, sprijinul bătrâneții ei chinuite, zace în cavou. Nu a avut puterea să stea în picioare. Sprijinită de rude, a privit întregul „spectacol” funest de pe scaun. În răstimpuri își striga fiul. Mai ales după ce preoții au rostit „Veșnica pomenire” legănând după tipic coliva, femeia și-a urlat din rărunchi durerea. „Ia-mă, Doamne și pe mine! La ce să mai trăiesc fără el!? Băiatul meeeuuu…” Bătrâna nu mai putea plânge. Izvorul lacrimilor i-a secat. Privea tabloul din care Marius zâmbea duios, imortalizat în vremea în care era învăluit de dragostea Mihaelei, în căldura căminului lor în care și-au trăit dragostea. A fost …odată. Și nu mai este. Așa se sfârșește trista poveste a unei vieți frânte de timpuriu. În același cavou, își dorm acum somnul de veci Mihaela și Marius, ca o continuare a unui vis. Urletul sfâșietor al mamei spărgea liniștea. „Baiatul meeeuuu…” Pe cerul albastru, treceau nori albi. Ca doua suflete îngemănate plutind în eternitate…

Distribuie pe Facebook

Eduard Tomaziu

See Full Bio