Mă pomenesc zilele trecute cu un individ dând năvală în birou. Se aşază pe scaun fără să-l invit şi, oarecum familiar, începe să turuie, dându-şi ochii peste cap:
– Bună ziua, sunteţi domnu’ Gabi, nu? Uite ce e: mă numesc Robert… (numele l-a zis repede şi neinteligibil), vorbesc unsprezece limbi străine, dacă vreţi vă fac proba, şi am o mare problemă pe care nu mi-o poate rezolva nimeni în ţara asta. Am fost peste tot şi pe la alte ziare…
– Vă ascult – îl întrerup eu, deja interesat de… ălea unsprezece limbi străine. Numai de nu mi-ar cere bani – îmi zic – fiindcă sunt păţit cu destui escroci care, pentru a obţine „de-un bilet până la Braşov”, îţi toarnă tot felul de poveşti.
– Păi, să vedeţi, eu sunt nedreptăţit, mi s-au încălcat nişte drepturi, am cerut azil politic în străinătate, dar nu mi l-au dat, că ăia mi-au zis că în România nu mai e ca înainte de ’89, nu te mai persecută nimeni, aşa că n-are niciun rost să fac un astfel de demers. Totuşi, fiindcă ştiu că presa e citită şi că vede lumea, aş vrea să fac o declaraţie în ziarul „Argeşul”. În ce limbă aţi dori să fie?
– În româneşte – îi spun eu, iar asta îl cam dezamăgeşte.
– Ah, în româneşte… Eu puteam să dau declaraţia în orice limbă doriţi. Cunosc unsprezece…
– Domnu’ Robert, suntem în România… – încerc eu să-l aduc la subiect, deşi, îmi repet în gând: numai de nu mi-ar cere bani, că sunt păţit…
– Mă rog… Am fost şi în lagăr în Ungaria. Ne ţineau în nişte barăci, erau cumsecade. Şi acolo am cerut să fac o declaraţie, în engleză am dat-o, m-au ascultat, dar degeaba… Ştiţi ce? M-am gândit: ziarele sunt foarte importante, jurnaliştii se zbat, anchetează, dar cred că e degeaba, n-are niciun rost declaraţia mea, că nu se rezolvă nimic…
– Totuşi, nu pricep… Încercăm să vă ajutăm…
Nu vreau să fiu nepoliticos, dar conversaţia îmi pare deja fără rost. Oare ce-o vrea omul ăsta? Nu cumva îmi cere bani?…
– Da, m-am hotărât, nu dau declaraţia, dar cred că o să mai trec pe la dumneavoastră. Ştiţi, eu am nişte probleme şi… Mi-e şi ruşine să vă spun… Vă văd om cumsecade… Repet, mi-e şi ruşine…
– Ziceţi, domnule!
– N-aveţi cumva nişte bani?…
Coane Robert, acum e clar! Filantropica! Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte nimic! Aşa e şi cu politicienii noştri în campanie electorală. Îţi intră în casă – prin radio, televizor, ziare – se aşază pe scaun fără să-i inviţi şi, oarecum familiari, încep să-ţi turuie tot felul de gogoşi. Îţi măresc pensiile, salariile, alocaţiile pentru copii, îţi fac drumuri, poduri, căi ferate, spitale, şcoli, grădiniţe, îţi asigură locuri de muncă. Cu o singură condiţie: să le dai votul tău. N-aveţi cumva nişte voturi? – parcă-i aud, ca pe domnu’ Robert…
Pentru aceste voturi, politicienii îţi oferă orice declaraţie doreşti. În ce limbă doreşti. Numai în a ta nu.
