În secolul trecut s-a vorbit atât de mult despre „omul nou”, încât el era să devină un adevărat tip antropologic. Dacă nu s-a reuşit în toţi aceşti ani, aglomerarea actuală a marilor oraşe sigur va reuşi. Astăzi, omul nou se formează în această aglomeraţie. Bărbaţii şi femeile s-au concentrat în uzine şi s-au lăsat malaxaţi de acestea. Nevoile lor au transformat oraşele în câmpuri de luptă. Dacă în sat ţăranii ies în drum să celebreze un sfânt, la oraş oamenii ies în stradă pentru a da jos un consiliu de administraţie sau un guvern. Lumea oraşului a determinat trecerea de la tradiţie la modernitate; familiile tradiţionale au fost înlocuite de familiile nucleare, copiii nu se mai centrează pe părinţi, ci părinţii pe copii, soţiile au interese individuale, ca şi soţii, de altfel. Prestigiul bătrânilor s-a prăbuşit, banca a luat locul bisericii, maşinile au înlocuit animalele domestice, vizionările TV au luat locul întâlnirilor de pe uliţe.

Pe de altă parte, ingineria tehnologică intervine în treburile omeneşti. Efectul acestei intervenţii este ruperea relaţiilor dintre oameni. Şi astfel, omul oraşului se află în mijlocul unei vaste singurătăţi. El îşi trăieşte viaţa în faţa ecranului unui calculator, intrând în contact personal de la distanţă. Trăieşte într-o lume de beton, cu ochii aţintiţi pe cele mai noi tehnologii. Cu cine este în această mare mulţime a străzii? Nu e cu nimeni şi nu se simte legat de nimeni. Strada din faţa blocului? Un loc unde aglomerarea oamenilor le anulează personalitatea şi îi aruncă în întunericul maselor de manevră sindicală. În lumea oraşului nu există consens şi unitate, ci înşelaţi şi înşelători. Ca să nu ţii nici de unii, nici de alţii, e imposibil. La oraş totul devine colectiv: muncitorul colectiv, intelectualul colectiv, consumatorul colectiv, gândurile şi sentimentele devin standardizate. În această lume, naivul devine un martir. Individul? Un număr cu acte de identitate. Lumea oraşului a făcut din generaţii şiruri de oameni. Legătura dintre aceste şiruri este asigurată de neant.

Or, civilizaţia urbană îşi are legile ei naturale. Aş putea spune că vorbim de o civilizaţie al cărui nerv principal este jocul la bursă. Pentru jucătorul la bursă nimic nu are durată. El nu este interesat de trecut sau de prezent, ci de ziua de mâine, zi care vine cu valoarea acţiunilor lui diabolice. Acest om este ca un păianjen ce-şi aşteaptă prada în plasă. Pe o simplă cifră, sau două, lumea lui va fi proiectată, nu cum a arătat mereu, ci cum va fi ea configurată de această cifră. Wall Street, FMI, BM sunt nume care sună ca o tastă nervoasă a unui calculator, numele unor ochi uriaşi, unor urechi uriaşe, faţă de care lumea se mototoleşte într-un lucru mic şi rotund. Pentru această lume mică şi rotundă se stabilesc cifrele cererii şi ale ofertei prin intermediul jocului la bursă.

La fel, oraşele au devenit atât de mari, atât de depărtate de glie şi de arătură, încât au fost aduse în grădinile zoologice animale domestice, iar copiii acestor oraşe nu ştiu dacă pâinea este fabricată în uzine sau în brutării. Acestea sunt adevăratele cauze ale formării unui om nou. Or, pentru foarte mulţi dintre locuitorii urbani mitologia celor treizeci de arginţi pentru care Iuda l-a vândut pe Iisus Hristos ar sta la baza crizelor economice. Aşa s-a întâmplat mereu, în situaţii de sărăcie, să se arunce vina pe cineva. S-a întâmplat, de exemplu, în Rusia veche, când se arunca vina pe evrei. Această ţară nu-şi vedea latifundiarul că-şi pierdea câştigurile la Monte Carlo sau la Paris.

De altfel, criza economică din perioada 1929-1933 a fost determinată de faptul că tot mai mulţi ruşi, spanioli, germani, unguri, turci, români îşi cheltuiau averile prin cazinourile din Monte Carlo, Paris, Londra. Până după Primul Război Mondial granzii spanioli, magnaţii unguri, beii turci şi boierii români îşi păstraseră latifundiile care le aduceau un important venit anual, ca, după această dată, să le piardă prin cazinourile capitalelor europene. Ei îşi cheltuiau banii pentru voiajele lor la Paris, pe Riviera sau, în cel mai bun caz, în capitala ţării lor, venind la moşia proprie numai pentru vânătoare şi distracţie.

Pe de altă parte, fiii acestor granzi, magnaţi, bei, boieri frecventau facultăţile pariziene şi reveneau în ţările lor cu idei pe jumătate digerate, imitând mişcările ideologice apusene. Or, ceea ce nu ştiu cei care se alarmează la aflarea veştii că lumea a atins pragul celor şapte miliarde de oameni este faptul că numai ţăranul ne mai poate salva, dar care nu poate trăi singur, ci încorporat într-o comunitate naţională şi, totodată, trebuie să-i fie înţeleasă, în sens democratic, importanţa muncii lui în producerea hranei noastre. Iar pământul poate asigura hrana nu numai pentru şapte miliarde de oameni, ci pentru mult mai multe miliarde, dar numai cu condiţia să-i respectăm pe cei ce-l muncesc. Or, lumea oraşului s-a întors cu spatele la pământul străbun, trăind pe arterele marilor bulevarde, de parcă ar fi nişte şerpi în călduri.

Distribuie pe Facebook