Nu-mi propun să vă bat la cap cu „veşnicia s-a născut la sat”. Ideea asta a lui Blaga l-a încântat pe regele Carol al II-lea, care l-a elogiat, felicitând Academia că a ales un literat remarcabil prin două calităţi: îşi trage seva din lumea rurală şi o toarnă într-o poezie de factură modernă.
E drept că ne-a entuziasmat şi pe noi cei care i-am citit discursul de recepţie la Academia Română (5 iunie 1937). Nu vreau să vă bat la cap nici cu „ţărănismul” lui Ion Mihalache că acolo, la ţară, dai peste români mai „curaţi”.
Este şi ceva naţionalism în povestea asta a argeşeanului Mihalache. Este însă şi mult adevăr.
Dar îmi propun să reiau tema lui Dimitrie Gusti, întemeietorul şcolii sociologice, care, în 1938, îi propusese regelui înfiinţarea „Serviciului social”, fiindcă sociologia lui s-a concentrat exclusiv asupra satului.
Potrivit legii, toţi tinerii care-şi încheiau studiile universitare erau obligaţi să meargă la sate să-şi pună în aplicare competenţele. Instituţia centrală a fiecărui sat urma să fie „căminul cultural”, cu secţiuni distincte: „sanitară, economică şi culturală”.
Căminul cultural oferea drept premii pentru ţăranii harnici un plug, o pereche de boi, o vacă etc. Azi, probabil că ar trebui să le oferim un calculator ori un tractor.
Să recunoaştem: frumos mod de a anima unui tineret studios care dorea „schimbarea la faţă” a României! Am întâlnit oameni care spun că bătălia noastră pentru sat este pierdută. Mă încăpăţânez să cred că nu este. Să nu mai fie azi nicio instituţie capabilă să polarizeze, să coaguleze energiile favorabile satului?
De ce, de pildă, n-am prelua acest mod de a canaliza energiile nu doar ale unor tineri în anul Centenarului? Bunicii şi străbunicii noştri s-au jertifit în tranşeele Primului Război Mondial ca să facă o Românie Mare. Pentru că şi-au vărsat sângele apărând glia strămoşească, ţăranii au primit pământ.
Să ne plecăm frunţile la mormintele lor, să le fim pe veci recunoscători, să le ridicăm statui şi monumente, dar să nu rămânem doar cu faţa către trecut. Satul azi are azi, trebuie să aibă viitor european.
Ce facem noi pentru asta? Deocamdată, vedem bine că pământul încă rămâne pârloagă, că este vândut străinilor, că ţăranul pleacă la cules de căpşuni afară, că satul se goleşte uşor, uşor de ţărani, că dispare sub ochii noştri. Odată cu marile lui valori tradiţionale, religioase, morale. Imemoriale.
„SOS satul!” Acesta trebuie să fie strigătul nostru la ceas de Centenar. Iată, primarii vin să spună că, la sate, se confruntă cu legi prost făcute, menite să destabilizeze lumea rurală. Lucrătorii satelor, care în trecutul socialist preferau sărăciei rurale pe cea urbană, se trezesc acum anihilaţi, că „hrana” o poate produce şi altcineva decât ţăranul.
De el nu mai are nimeni nevoie în economia de piaţă, în statul corporatist. Şi nu doar de el, ci şi de mai toţi oamenii cinstiţi ai acestei ţări. Sistemul de învăţământ e pus pe butuci, copiii sunt tentaţi cu droguri şi sex, sunt îndemnaţi să gândească în termeni de ”succes material”, de ”ţeapă” şi ”tun”, să devină vedete, să fie buni la învăţătură ca să poată pleca ”afară”. N-o spun eu, ci doi doctori în sociologie şi filozofie, Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon în cartea ”România profundă” ( Ed. Logos, Buc. 2018).
Să mai continui? Sunt sigur că le ştiţi mai bine decât mine. Şi atunci? Păi, atunci ar fi cazul cei mai mulţi dintre dv. să veniţi alături de noi, fie că sunteţi primari ori parlamentari, autorităţi locale ori centrale, funcţionari ai statului ori specialişti.
Să încercăm împreună să revitalizăm, să revigorăm viaţa satului, pornind de la viaţa economică şi până la cea spirituală, de la starea sanitară până la cea morală. Ca să obţinem o producţie bună de grâu ori de porumb avem nevoie de specialişti – chiar şi de cei din regimul trecut, cărora le-am zis pas! – este de nevoie de semniţe selecţionate, cum tot de selecţie este vorba şi-n zootehnie.
Avem încă o Direcţie agricolă, o Casă a agronomului, avem APIA, avem aici un absolvenţi ai facultăţilor agronomice? Avem! Păi, să le cerem ferm să lucreze, nu să vegeteze. Că, chipurile, unora le este frică de DNA. Ăsta nu-i decât un pretext să stea degeaba. Ca şi funcţionarii statului cu astfel de atribute în fişa de post.
De asemenea, în zona de deal, vedem bine cum se putrezesc merele şi perele sub pomi. Iată, Societatea Naţională a Pomicultorilor, condusă de neobositul ing. dr. Ilarie Isac, a venit cu ideea aducerii din afară a echipamentelor necesare pentru obţinerea sucului de fructe, a cidrului etc.
Să facem mai mult vânt din pupă acestei iniţiative, cum tot la fel ar trebui să procedăm cu stimularea celor ce vor să amenenajeze cuptoare pentru deshidratarea fructelor.
Ce valută se obţinea în regimul trecut pe poamele de mere şi de pere, pe prunele uscate! Să ne fie ruşine acum s-o facem din nou, fiindcă ideea dădea roade pe vremea lui Ceauşescu? Păi, trebuie să fim bătuţi în cap atunci!
Să mergem mai departe, chiar dacă nu prea mai avem spaţiu de tipărit. Pentru că nu mai avem copii să meargă la şcoală, să lăsăm clădirile acestea să le umple păianjenii, să se prăbuşească, în loc să regândim spaţiul acestora la fel de util, reamenajat, pentru preluarea laptelui şi fructelor de pădure, a plantelor medicinale, pentru ”şcolarizarea” bunicilor de către nepoţi, cum să folosească telefonul, tableta, calculatorul pentru a ţine legătura cu părinţii pleacaţi la lucru peste hotare?
Că şi familia este în plin proces de destrămare. Fie din cauza intruziunii statului, fie din cauza unor organisme internaţionale ori a părinţilor care-şi abandonează copiii. Acestora, nu e suficient le punem mâncarea pe masă – lasă că nici pe asta n-o au de multe ori! – ci mai trebuie să-i şi educăm în spiritul valorilor româneşti, tradiţionale, al cinstei, onoarei, respectului pentru muncă, pentru lucrul bine făcut etc.
Fără acest ajutor dat de comunitate, de şcoală, de stat, copiii noştri, unii dintre ei, s-au resemnat ori au apucat pe drumuri rele, s-au exilat geografic ori sufleteşte, au devenit orfani, sunt bătuţi, arestaţi, umiliţi.
Ca să ştim cu ce probleme se confruntă satul, locuitorii săi, n-ar trebui azi să facem o radiografie, o ”scanare” a realităţii satului argeşean, să vedem care sunt dramele lui, în ce direcţie merge el şi care ar fi drumul spre viitorul european?
Întreb, desigur, retoric şi la o asemenea întrebare vă propun să încercăm să răspundem împreună. La o primă dezbatere în acest sens vă invităm, vineri, l6 februarie, cu începere de la ora 11, la Biblioteca Judeţeană ”D. Golescu”.
Mihai GOLESCU
