Anul trecut s-a împlinit un secol de când Marea Unire a inaugurat o nouă eră în dezvoltarea statului român şi a neamului românesc. O nouă perioadă de înflorire şi de înălţare naţională a început cu Marea Unire, cu noua îndrumare a neamului românesc pe calea progresului ce se realizează în istorie, ducându-i pe români tot înainte. Această scumpă moştenire au primit-o generaţiile următoare, printre care şi generaţia de astăzi, cu datoria de a o întări şi spori spre dezvoltarea ei în viitor. Mai ales că unirea tuturor românilor într-un stat naţional a fost un vis milenar. O aspiraţie naţională ce se constată în istoria noastră încă din secolul al XVI-lea, înainte de Mihai Viteazul, adică din timpul domniei lui Despot Vodă, afirmă Nicolae Iorga. Ea însă a ajuns la înfăptuire durabilă, după repetate încercări şi năzuinţe neizbutite, abia la 1 Decembrie 1918.

Astfel că, la această dată, România a devenit definitiv un singur stat în formă constituţională, adică modernă. Până la 1918 aspiraţiile românilor erau: unirea, dinastia, neatârnarea, iar prin înfăptuirea lor, s-a creat România contemporană. Trei secole au trecut de la prima manifestare în istorie a năzuinţelor pentru unire a ţărilor româneşti surori; trei secole de zbucium şi suferinţe, începute cu jertfa eroului-martir al unităţii naţionale, Mihai Viteazul, sacrificat pe Câmpia Turzii pentru idealul sfânt al neamului, jertfă urmată de vremuri de urgie care ne-au adus dezmembrarea trecătoare a Olteniei şi sfâşierea vechii Moldove prin ruperea Bucovinei şi Basarabiei; trei secole de zbucium şi suferinţe au trecut până când domnia Regelui Carol I a venit să consolideze unitatea statului român şi să-i dea putere de viaţă şi de luptă pentru înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

Pe de altă parte, astăzi suntem mai puţin interesaţi de momentele importante ale conştiinţei noastre de neam, iar conştiinţa aceasta doar percepe clipa prezentă, cea în care trăim efectiv.

Şi totuşi, datoria mea de român mă obligă să scriu despre acest mare eveniment al poporului nostru. Sigur, gestul meu este unul simplu, o biată monogramă înscrisă pe un colţ de batistă, dar simt nevoia să-l fac, mai ales că marile momente aniversare, toate riturile care se inserează în practica noastră provin dintr-un trecut fondator pe care noi ar trebui să-l reactualizăm şi să-l reafirmăm în astfel de momente. Însă atunci când instituţiile sunt lipsite de vitalitate şi de esenţă interioară, ele sunt tentate să se înconjoare cu aura unor false ceremonii. Mai ştim că ne despart trei decenii de fastuoasele ceremonii ceauşiste în timpul cărora armata dădea un adevărat examen. În acest mod, Ceauşescu voia să statornicească un cult al personalităţii sale tocmai prin intermediul riturilor, dar aceste rituri erau maşinale, ceea ce echivala cu o pierdere de conştiinţă socială şi cu crize identitare şi ideologice. Astăzi însă această regie s-a schimbat oarecum.

Momentele aniversare par a nu mai fi compatibile cu ceremoniile trecutului, dar, din păcate, această impresie nu are drept scop decât articularea unei arte a disimulării unei realităţi istorice trecute, moştenindu-i însă ipocrizia.   Pentru vremurile noastre atât de emancipate de istorie, aşadar, pentru politicienii indiferenţi faţă de luptele acestui popor, totalmente eliberaţi de sentimente patriotice, cred că se impune puţină istorie a Marii Uniri. Aşadar, sub Alexandru Ioan Cuza, statul român, alcătuit prin unirea celor două Principate sub o singură domnie, încă nu era aşezat în formă constituţională. Unirea de la 1859 nu era recunoscută ca şi contopire politică a celor două ţări într-un singur stat, ci numai ca uniune personală şi administrativă, admisă în mod provizoriu, pe timpul cât va domni Cuza. Deşi Adunările unite ale Principatelor au luat în 1862 numele de „Adunarea României”, domnitorul Cuza a continuat a se numi „Domn al Principatelor Unite”. Apoi, Regele Carol I a fost primul domnitor care a luat titlul de „Domn al României” şi constituţia promulgată de noul domn era actul de constituire a statului unitar România. Iar în 1881, România a devenit Regat. Drept care, unirea, neatârnarea, dinastia au fost cele mai arzătoare dorinţe ale tuturor românilor din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Un întreg popor se închină astăzi momentului istoric de la 24 ianuarie 1859. Apoi, a venit momentul 1 Decembrie 1918. Un alt moment istoric care a însemnat o patrie liberă, unită şi independentă. „Noi vrem să ne unim cu ţara!” strigau participanţii la adunarea de la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918. Vine acum rândul generaţiei de azi să se ridice la înălţimea noilor probleme naţionale, fericit inaugurate de unirea românilor, căreia slăvită să-i fie pomenirea şi gloria eternă.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio