Suntem cu toţii de acord că divorţul părinţilor provoacă multă suferinţă copiilor. Destrămarea unei familii e o nenorocire pentru copii; echivalează cu sfârşitul copilăriei. O nenorocire care te obligă să te întrebi dacă nu cumva familia e otrăvită de la primele ei începuturi de inconştienţă. M-am întrebat şi eu atunci când am fost martor al unuia dintre părinţii care au hotărât să se despartă. În fapt, familia respectivă – care avea un copil – era deja despărţită, întrucât mama plecase demult la muncă în străinătate. Copilul fusese dat în grija bunicilor dinspre tată. Şi astfel, am asistat fără voie la un spectacol emoţionant şi ridicol. Procesul care se judeca nu era în sine decât o simplă formalitate. Detaliile divorţului erau pur şi simplu infantile. Se vorbea în faţa celor prezenţi, fără nicio jenă, despre bani, bănuite relaţii extraconjugale etc. Mă gândeam la ce mai ţine azi o familie împreună dacă aceasta se confruntă cu lipsa banilor. Şi îmi spuneam încă o dată cât e de tristă, cât este de lamentabilă viaţa unei familii care nu se bazează pe sentimente. Spectacolul de la tribunal era interesant nu prin latura lui morală, ci prin aspectele lui teatrale. Părinţii despre care scriu aici păreau falşi, mai mult actori care, în lipsă de contracte, jucau împreună o piesă proastă.

La un moment dat, copilul a fost întrebat pe cine alege dintre cei doi părinţi ai săi. Micuţul a ales repede, parcă fără remuşcare, părând şi el un copil fals. „Pe tata!”, a spus cu emoţie în glas. Era un moment solemn. Am fost surprins de alegerea lui, ştiind că, în general, copiii sunt mai apropiaţi de mame decât de taţi. Judecătorul l-a întrebat despre motivul alegerii lui. Cei prezenţi în sala de tribunal se uitau cu atenţie la micuţ. El spunea că astfel poate mearge la bunici, să se joace în vacanţe. La final, părinţii şi-au dat mâna şi şi-au spus la revedere. Apoi, au dispărut pe uşi diferite. Am rămas perplex. Eu cred în familie, în „jugul” la care să tragă ambii părinţi, „atât la bine, cât şi la rău”. Am năşit în viaţa mea, am peţit împreună cu finii mei, dar niciodată nu am participat la o despărţire definitivă şi atât de paşnică dintre soţi. Numai tradiţia peţitului, care premerge nunţii, atestă consensualism, convenţii, înţelegeri şi, foarte rar, promisiuni neonorate, nu şi divorţul. Peţitul presupune masă plină cu bunătăţi şi cu băuturi dintre cele mai alese, pentru a se cinsti evenimentul. Astăzi, însă, divorţul a ajuns tot un fel de peţit, dar invers. Mai rămânea să facem ca la peţit, adică să mergem să sărbătorim la restaurant evenimentul şi să le urăm celor doi părinţi despărţiţi viaţă lungă şi fericită până la adânci bătrâneţi. Am ajuns să ne înţelegem nu numai pentru a fi împreună, ci pentru a ne despărţi cât mai repede şi din motive lipsite de importanţă. Înţelegerea pentru divorţ a ajuns să dizolve toate antinomiile posibile ale unei familii: iubire – ură, exaltare – disperare, bogăţie – sărăcie etc. Este un eveniment care reuneşte biologia cu spiritul, iubirea cu păcatul, disperarea cu resemnarea.

La un moment dat, o forţă ciudată, incandescentă, l-a cuprins pe copil şi l-a făcut să se simtă exaltat. Surprinzător, el mi-a şoptit ceva la ureche. N-am înţeles şi i-am cerut să-mi mai spună o dată. Pe braţul meu s-a aşezat mâna lui şi mi-a cerut să mergem la şcoală. Dar ceea ce a rămas a fost tristeţea copilului, care m-a luat de mână, profund îngândurat. Pe drum, n-a spus nimic şi nici eu nu l-am întrebat. Când ne-am apropiat de şcoală, am încercat să-i vorbesc despre el, despre divorţul părinţilor lui, despre faptul că aceştia, chiar dacă s-au despărţit, tot părinţii lui rămân. Că oamenii când nu se mai iubesc e mai bine să divorţeze. Recunosc că nu sunt în stare să pledez cauza părinţilor lui. Mă gândesc la câtă durere are el în suflet.

Scriu despre acest episod din viaţa unei familii obişnuite cu toată detaşarea de care sunt în stare, deşi nu este normal. Fără îndoială că părinţii elevului meu din clasa a III-a nu mai erau dispuşi să trăiască împreună. Mai gravă este, însă, situaţia copilului. Dar o mai înţelege oare cineva? Părinţii voiau ca el să nu ia partea unuia sau celuilalt şi ca alegerea lui să fie cât mai obiectivă. Şi au reuşit! Copilul şi-a ales tatăl, pentru că părinţii acestuia, adică bunicii lui, îl doreau la ei. Prin urmare, el a ales atât cu mintea, cât şi cu inima. Poate că numai bunicii mai fac parte dintr-o lume în care iubirea faţă de copii este o îndatorire de la sine înţeleasă. Ei nu aparţin lumii noastre, care confundă divorţul cu peţitul, îndatorirea cu fericirea, naşul cu psihologul.   

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio