Aşa se numeşte pelicula „grandioasă” – l-am citat pe, zgârcitul în laude, scriitorul Marin Preda – a lui Fellini. Tot „La dolce vita” se numeşte şi restaurantul din curtea redacţiei noastre, administrat de Marcello Battaglia. Un italian, mai exact un sicilian. Care, culmea, poartă numele de Marcello, ca şi un personaj din film.

Mă ispiteşte gândul să văd ce vrea să spună această „dolce farniente” italiană. Adică viaţă dulce, uşoară, fără griji. La urma urmei, nu asta urmărim toţi? Să avem parte, cât trăim, de o viaţă dulce fără a face, dacă se poate, nimic. Dar, ştim bine, nu se prea poate. Trebuie să-ţi pui la bătaie şi mintea, şi braţele să faci ceva, dacă vrei să atingi un ţel în viaţă. Dacă nu…

Cum arăta această „farniente” la noi, în faimoasa epoca fanariotă? Ne-o spune destul de limpede D. Drăghicescu în cartea „Din psihologia poporului român”, scrisă la începutul secolului trecut. Poate că este bine de ştiut că Drăghicescu, fiu de boiernaşi din comuna Zăvoieni, Vâlcea, a avut o casă la Şuici, unde era şi administratorul unei exploatări forestiere. Nu i-au fost primite bine lucrările de specialitate, deşi îşi luase doctoratul cu Em. Durkheim, fiindcă taxat drept un sociolog ale cărui lucrări au o orientare socialistă. Mult mai târziu, „Psiholgia” sa este apreciată ca fiind „prima mare monografie asupra sufletului nostru naţional”. Monografie în care reclama imperativul de a ne regăsi „prin noi înşine”.

Vrem, nu vrem, trebuie să recunoaştem că la temelia fiinţei noastre stau şi pseudovalori care au substituit valorile constitutive ale profilului nostru spiritual. A trebuit – scrie sociologul şi profesorul universitar – „să purtăm jugul demoralizant al grecilor şi al Fanarului”, alături de cel al bulgarilor, slavilor, ruşilor, turcilor, ungurilor etc, fiindcă „noi n-am trăit viaţa noastră proprie, ci pe a altora, cu mentalitatea lor, care ne-au impus viciile şi capriciile lor”. Sufletul nostru nu este decât „răsfrângerea în noi a celor mai însemnate evenimente sociale şi istorice” trăite de daci împreună cu romanii şi celelalte popoare care au venit peste noi. Românii propriu-zişi, desigur urme mai adevărate din vechi romani, sunt mai arţăgoşi, mai ţanţoşi, fură, înşală, mint… rămăşiţele probabile din vechii daci sunt mai blânzi, mai supuşi… Oltenia probabil fu leagănul poporului nostru, fiindcă s-a păstrat mai viu caracterul latin, roman. Energia, voinţa, dibăcia şi spiritul de întreprindere aici trebuie să fi prins mai statornic în solul ţării. Spiritul practic şi dibăcia oltenilor sunt recunoscute şi invocate de toţi ceilalţi români”.

Mai puţin recunoscute în sufletul românesc sunt „nepăsarea leneşă, moleşirea şi trândăvia spiritului, pasivitatea şi resemnarea, fatalismul şi neîncrederea în propriile-i puteri”, influenţe fără îndoială ale atmosferei orientale. Binele sau răul este pus în seama destinului, cum rezumă „Coranul”: ”Alesul, ca şi osânditul, este dinainte ursit la fericire sau nenorocire eternă, fiind unul şi altul încă în sânul mamii lor”. Sau, dacă este să ţinem seama de ceea ce postulează religia noastră: „Dumnezeu a scris pe fruntea fiecărui om numărul zilelor sale”.

Şi, am adăuga noi, fericirea ori nefericirea sa. Iar dacă aşa stau lucrurile, de ce să mai munceşti şi mai degrabă să nu leneveşti? Şi aşa „obiceiul nostru strămoşesc de a lucra a căzut în părăsire… iar azi se poate vedea, la mulţi români, obiceiul de a nu sta pe un scaun sau pe o laviţă, sau pe un pat, în capul oaselor, ci răsturnaţi pe jumătate, sau întinşi într-o atitudine de lenevire şi nepăsare… Sub imboldul cafelii, tutunului sau opiumului închipuirea se deşteaptă bolnăvicioasă şi pervertită. Saţiul de băuturi dulci şi de mâncăruri substanţiale enervează corpul care nu-şi cheltuieşte energia în niciun fel de activitate folositoare. Desfrânarea, dezlănţuirea simţurilor brutale, excesurile de tot felul erau – în epoca fanariotă, n.n. – sigur cel mai obicinuit mijloc de a cheltui energia acestor vieţi hrănite şi aţâţate peste măsură”.

Ce facem azi cu viaţa noastră? Cât şi ce muncim, ce şi unde mâncăm? Ce ne dorim? Să nu facem nimic, dar să fim remuneraţi de stat ori de privat, cu salarii „babane” şi pensii „neruşinate”? Unde e satisfacţia profesională, dar bucuria vieţii? Nu tânjim cumva şi azi după acea „farniente” a Orientului, atât de păgubitoare pentru un popor înglodat până-n gât nu doar în reforme, ci şi în datorii? Azi, datoria publică a depăşit suta de miliarde de euro. Cui îi pasă?  Nouă, fiecăruia, guvernanţilor, şefilor de la U.E.? Păi, cum să răzbim prin noi înşine, dacă ăsta e portretul moral al românului şi acum, nu doar pe vremea fanarioţilor? Sau poate că nu-i chiar aşa, poate că ne dedulcim la meniurile copioase ale restaurantelor doar din când în când – ispita cărnii, deh! – poate că filmul lui Fellini „La dolce vita”, deşi „grandios”, nu mai este de actualitate. Ba, se pare că este mai actual decât oricând. Altă făină ar trebui să se macine azi la moara vieţii noastre, dacă vrem să izbândim. Pe verticală, pe cont propriu şi pe uşa din faţă!

Chelner, încă o halbă! Cu guler aristocrat. Fie şi la restaurantul „La Dolce Vita” al lui Marcello. Asta, pentru că – vorba lui Pleşu – viciile nu atacă solitar, ci în haită, iar lăcomia pântecelui e cea mai păcătoasă! O pajişte o admiri, n-o transformi într-un maidan.

Distribuie pe Facebook

George Olteanu

See Full Bio