În copilărie n-am fost niciodată acolo. Nu exista drum pietruit până în satul de peste pădure. Nu se putea ajunge decât pe nişte poteci înşelătoare. Când o întrebam pe mama despre sat, îmi răspundea oarecum răstit: „E undeva pe-acolo!” Cu câteva zile în urmă, am luat însă drumul acelui sat, drum construit cu fonduri europene. Din vârful dealului am zărit biserica, cu acoperişul ei nou pierzându-se în ceaţa dimineţii. Soarele răsărea de după o coamă înaltă şi împădurită, asfinţind după altă coamă. Luna îşi muta şi ea locul după legi necunoscute mie. Ceva din ritmul ce nu putea fi stricat prin nimic, a tainelor zilnice, intra şi în măruntele întâmplări cotidiene ale sătenilor.
Aflat pentru prima dată acolo, te simţi pierdut, în ciuda amabilităţii oamenilor. Ciudăţenia apare dintr-o ambiguitate între ceea ce ţi se arată şi ceea ce zăreşti dacă priveşti atent. Plimbându-mă pe singurul drum împrejmuit de case, am avut impresia că traversez magazia unui teatru liric, destinat operetei, genul uşor. În ritmul paşilor, descoperi un sat nou, format din nişte vile, cu o arhitectură de împrumut cine ştie de unde. În orice caz, de pe undeva din Europa. La un moment dat, am zărit o vilă în stil austriac de care era agăţată o dantelă cimentată şi grosolană, cu capete neo-gotice. Ceva mai departe, erau alte două vile încărcate de cariatide cu forme opulente. Apoi, mi-a apărut în faţă un adevărat palat de tip renascentist, dar cu bibelouri ce caracterizează o anumită naţionalitate conlocuitoare. Satul nu e decât o aglomerare de case aflate lângă drumul principal, în care fiecare element arhitectonic pare fixat de fantezia proprietarului, ca şi cum acesta ar fi dorit să pună pecetea unei genealogii istorice, sociale şi culturale alese după voie. Mergând mai departe, am dat peste casa unui crescător de animale îmbogăţit din comerţul de brânză şi carne. Apoi, peste palatul şefului unui ocol silvic privat, îmbogăţit din furtul de lemne.
În fine, mi-am dat seama că acest sat nu este o aşezare ţărănească, ci o aglomerare de vile şi palate de prost gust, o acumulare sincretică şi masivă de stiluri dizarmonice. Este vorba de o arhitectură ţărănească parodică, aşa cum este şi judecata majorităţii locuitorilor de aici. O judecată pe care am descoperit-o doar după câteva zile, concretizată în curiozitatea aproape bolnăvicioasă a sătenilor. Drept care, am dibuit în doar câteva zile toate măruntele romane ce se ţeseau între oamenii din cătun. În zilele acelea, aşadar, în centrul povestirilor se afla o fetişcană frumuşică, dar uluitor de uşuratică. Aceasta se căsătorise cu un tânăr vecin, formând o familie care ar fi trebuit să trăiască fericită până la adânci bătrâneţi. Tânărul lucra la pădure şi putea să le asigure cu lemne pe cele două familii înrudite. Dar dacă el îi ducea mai întâi lemne mamei sale, sărea soacră-sa, că a fost neglijată de ginere. Pentru ca soacra să nu se supere, tânărul, a doua zi, mergea cu lemne şi la ea. Însă bătrâna răutăcioasă nu putea fi mulţumită, spunând că lemnele ei nu aveau aceeaşi calitate ca ale cuscrei sale.
Şi, în felul acesta, bietul tânăr nu mai ştia ce să facă: dacă îi ducea soacrei mai întâi, se supăra mamă-sa, dacă îi ducea acesteia, se supăra, cum am văzut, soacra. Soţia, bănuind că bărbatul ei ţine mai mult la mamă decât la soacră, a început să mai tragă ocheade prin vecini. Luată pesemne de un foc căruia nu avea puterea să i se opună, tânăra soţie ţinea să-şi îmbogăţească dintr-odată cronica aventurilor personale. Astfel că, fiind mai tot timpul singură, mai ales nopţile, când bărbatul se afla la furat de lemne, ea atrăgea câte un flăcău fără vârstă în grădina din dosul casei. Vecinii îi urmăreau, desigur, cu interes aventurile nocturne. Aşa că bietul soţ, neştiind nimic despre faptele soţiei, când a aflat, a mers în pădure cu gândul mai mult la ea decât la copacul care avea să-i cadă pe grumaz, zdrobindu-i capul.
Prin urmare, povestea aceasta de la ţară, cu intrigi, bârfe şi tot felul de alte istorioare, a reuşit să creeze în cătun o tensiune gata a se răsfrânge, sub formă de resentimente şi bănuială, asupra tuturor sătenilor din jur. O poveste care a lăsat doi copii fără tată, o mamă rătăcită, rămânând vie numai duşmănia dintre cuscre. Este vorba de două femei în vârstă care una şi-a pierdut fiul, iar cealaltă, pe ginere, dar duşmănia lor continuă să se manifeste prin purtători binevoitori, de parcă nu a murit un om. Cele două femei răspândesc în cătun diverse basme una despre alta. Şi astfel, se susţine cu naivitate că vinovată nu este niciuna dintre ele, o naivitate amestecată cu o anxietate magică despre nişte forţe oculte, ce formează un blestem. Într-o astfel de atmosferă, doi copii sunt nevoiţi să înveţe şi să meargă la şcoală.
6 Comentarii
anonim
wow
anonim
Cine face primul pas spre impacare dupa o cearta in cuplu? Tu esti cel/cea care trebuie intotdeauna sa lase garda jos, sa recunoasca ca a gresit sau ca a exagerat si sa iti impaci partenerul de cuplu? Sau el/ea este cel care trebuie sa te impace, sa isi ceara scuze si sa indrepte lucrurile? In general, dintr-o perspectiva larga, nu conteaza neaparat cine este cel care face primul pas spre impacare. Ce conteaza cel mai mult dupa o cearta este cat timp va ia pana ce ajungeti la impacare: cu cat ramaneti suparati si tacuti mai mult, cu atat relatia voastra este in pericol.
Oricine se afla (sau s-a aflat) intr-o relatie de cuplu cunoaste situatia: v-ati certat destul de aprins, de multe ori, dintr-un motiv pueril; ati spus lucruri pe care, poate, mai bine nu le spuneati, pe care, poate, nici nu le credeti, doar din dorinta de a ataca si de a castiga cearta; insa acele lucruri spuse raman intre voi si acum sunteti ca doi copii suparati, fiecare in coltul sau, tacut, incercand sa lase impresia ca nici nu-i pasa… Cine va fi primul care face pasul spre impacare?Dupa o cearta, partenerii de cuplu raman deseori cu emotii negative: suparare, dezamagire, furie, tristete; si este extrem de dificil sa treci peste ceea ce simti si sa te apropii de celalalt, sa incerci sa repari ceea ce s-a spus si sa te impaci cu celalalt. O cearta aprinsa te face chiar sa il privesti pe celalalt ca fiindu-ti inamic, rival si nu partener – si ramai in aceasta stare ce te impiedica sa vrei cu adevarat o impacare. Ramai tacut in coltul tau si uneori parca jucati un joc pueril de „cine cedeaza si face primul pas spre impacare”!!Dupa o cearta, partenerii de cuplu raman deseori cu emotii negative: suparare, dezamagire, furie, tristete; si este extrem de dificil sa treci peste ceea ce simti si sa te apropii de celalalt, sa incerci sa repari ceea ce s-a spus si sa te impaci cu celalalt. O cearta aprinsa te face chiar sa il privesti pe celalalt ca fiindu-ti inamic, rival si nu partener – si ramai in aceasta stare ce te impiedica sa vrei cu adevarat o impacare. Ramai tacut in coltul tau si uneori parca jucati un joc pueril de „cine cedeaza si face primul pas spre impacare”!!Starea in care va aflati dupa o cearta in cuplu va face sa priviti situatia intr-un mod gresit uneori: fiecare doreste sa „castige” (ce??), fiecare o tine pe-a sa si se incapataneaza sa astepte ca celalalt sa faca primul pas, sa isi ceara scuze. Insa intr-o relatie, acest joc poate fi unul periculos. In plus, nu castigi daca il faci pe partener sa vina el la tine, sa faca el primul pas spre impacare – ce dovedesti cu asta? Castigi cu adevarat atunci cand te comporti ca un adult si nu ca un copil „ofticat” si realizezi ca relatia este cea importanta, nu cearta voastra si cine „castiga”!Esti cel mai matur in relatia ta de cuplu si o stii: stii ca partenerul tau de cuplu este mai emotional si ii ia mai mult timp sa se calmeze si sa priveasca lucrurile rational; stii ca tu esti cel/cea care va trebui sa abordeze pana la urma situatia in mod pasnic, sa ridice steagul alb si sa recunoasca ca a gresit sau a exagerat (chiar si cand ai convingerea ca lucrurile stau altfel). Stii ca partenerul de cuplu va sta intr-o stare de spirit mizerabila, trist, nervos sau indiferent, pana ce tu te apropii de el/ea si initiezi reconcilierea. Aceasta este situatia: intr-un cuplu, unul dintre parteneri va fi mai matur emotional decat celalalt si este atunci mai usor ca cel matur sa dezamorseze o situatie tensionata.Problema este ca, atunci cand tu esti mereu cel care face primul pas spre impacare dupa o cearta in cuplu, poti ajunge sa te saturi sa fii cel matur! De ce tu sa cedezi intotdeauna? De ce tu sa treci peste ceea ce simti si sa il faci pe celalalt sa se simta mai bine? De ce tu sa iti ceri scuze sau sa recunosti ca ai exagerat, cand de multe ori lucrurile stau exact invers? Da, pentru si numai pentru relatia voastra! Insa ce face celalalt pentru relatia voastra? Sta si se asteapta sa fie impacat! Asteapta sa i se scuze comportamentele fara a face mai nimic pentru aceasta. Se poarta pasiv-agresiv, ca un copil bosumflat, isteric ca un nebun sau o face pe-a indiferentul. Si poti ajunge sa te intrebi: daca tu esti cel/cea care pune relatia mereu pe primul loc, care cedeaza pentru a opri continuarea certii, care vrea impacarea, in timp ce partenerul nu misca un deget spre a te impaca pe tine, ii pasa cu adevarat??…Sau, poate, chiar nu poti sa faci primul pas spre impacare deoarece emotiile negative dupa o cearta in cuplu raman cu tine, te coplesesc si te impiedica sa te apropii de celalalt. Starile tale emotionale sunt dificil de schimbat si este nevoie ca partenerul sa incerce sa te readuca la echilibru, sa te faca sa uiti de tristete sau de nervi. Te-ai gandit, insa, ca aceasta atitudine poate fi pana la urma interpretata de catre partenerul tau ca fiind nepasare?? Da, nepasare – ironic, tu simti prea intens ceea ce simti si de aceea emotiile tale negative te impiedica sa incerci o impacare; insa vazandu-te cum ramai mereu retras si bosumflat, tacut si iritat dupa cearta, cum eviti sa fii primul care sa reia legatura, care sa se apropie, partenerul poate ajunge sa considere ca de fapt nu iti pasa de el/ea!
Anonim
Cred ca cel mai bine este ca cei din jur, si ma refer in primul rand la soacre, să-și vadă de treaba lor.
anonim
Trăiască soacra! Eu sincer o iubesc mult! Are avere.
Ganditorul
Cearta celor doua soacre mentine vie amintirea fiului , respectiv a ginerului..Daca nu ar exita cearta ar muri amandoua de tristetea pierderii..
Anonim
Am o soacra de Nota 10. Face mincare buna, are avere, si e si buna de …..