Fiindcă se apropie alegerile electorale, politicienii au început să dezbată în mass-media problema doctrinelor politice. Pe micile ecrane se derulează întreaga aparenţă a unor dialoguri civilizate, falsa cordialitate ce ascunde divergenţe profunde şi sub care sunt disimulate interese politice şi personale dintre cele mai ipocrite. Discuţiile din presă despre „stânga” şi „dreapta” se extind pe unde nu te aştepţi, prin berării, la cofetării, pe bulevarde, prin parcuri, pretutindeni şi la orice oră. Au aceşti vorbitori totdeauna zeci de argumente împotriva oricărui act de înţelegere democratică a problemei. Aşa apare ideea unei democraţii originale pe malurile Dâmboviţei! Drept care, încerc să-mi dau şi eu cu părerea despre ce este democraţia, dar fără să-mi mai plictisesc cititorii cu tot felul de teorii.

Prin urmare, era firesc ca grecii, care au sădit în sufletul omului iubirea de frumos, de măsură, să fi pus ordine şi în ceea ce înseamnă democraţie. Este vorba de o democraţie care a atins idealul, supusă unor reguli severe ale ordinii. De exemplu, nimeni nu putea vorbi poporului dacă nu era căsătorit şi nu făcea dovada că a avut toată grija de părinţii săi. Nu putea vorbi dacă nu avea o bună purtare în familie, cu copii educaţi, dacă era dator statului sau planau asupra lui acte de corupţie etc. Munca era la mare cinste şi singurul izvor al bunei stări. „Sărăcia nu e o ruşine, zicea Pericle, ruşine e să nu munceşti”. Cetăţeanul, care şi-ar fi furat semenul sau s-ar fi pus împotriva zeilor şi instituţiilor cetăţii, era aspru pedepsit pentru lipsă de civism.

Poporul suveran vota legile. Iar dacă o lege avea urmări proaste, răspunzător era cel care a propus-o Parlamentului, plătind cu averea şi libertatea, uneori chiar cu viaţa. A venit însă o vreme când omului i s-a urât cu binele. Alegătorul grec nu s-a mulţumit cu egalitatea drepturilor politice. El a socotit că l-ar prinde mai bine egalitatea averilor. Aşa a început să-şi vândă votul şi s-a folosit de acest vot pentru a-i fi iertate datoriile. Şi astfel, guvernarea nu s-a mai făcut cu legea, ea punându-se în serviciul unor persoane care aveau interese proprii. Este exact cum au încercat la noi Codruţa Kovesi şi cu satrapii ei de procurori. În ultimii ani nu s-a putut trece uşor peste procurorii de la Ploieşti sau de la Oradea. Sunt chiar mândru că faptele celor de acolo nu s-au repetat şi la Piteşti. Cunosc mai mulţi suspecţi argeşeni de încălcări ale legii care au fost duşi la Ploieşti să fie judecaţi şi condamnaţi fără să se mai ţină cont de prezumţia de nevinovăţie. Cine a hotărât acest transfer de dosare se face vinovat de încălcarea legii. Bineînţeles că hotărârea aceasta a fost luată la Bucureşti. Şi mă refer la perioada autocratică a lui Traian Băsescu. Trăim astăzi efectele guvernării dezastruoase a camarilei băsiste. Iar unele propuneri ne aruncă chiar în anii băsişti, cum este încercarea de a interzice cumulul pensiei cu salariul, propunere făcută de cei care deţin două, trei locuri de muncă la stat. Într-un articol viitor voi da exemple concrete de oameni care deţin mai multe funcţii la stat, iar exercitarea lor depăşeşte 24 de ore. Şi să nu credeţi că aceste funcţii sunt remunerate cu câteva sute de lei. (

Dar să revin la ideea mea despre democraţia ateniană. Corupţia, cu patimile ce le răscoleşte, ura, invidia, lăcomia, a cuprins toate cetăţile greceşti. Şi, în cele din urmă, a deschis larg drumul tiranilor. La întrebarea ce e de făcut, un filosof grec, a răspuns: „Ne trebuie o elită”. „Nu încape îndoială, ne trebuie o elită. Dar ce elită?”. La această întrebare, filosoful grec nu a ştiut să răspundă. Însă a răspuns românul simplu, care înţelege prin elită „floarea satului sau a oraşului”, „floarea oştirii sau a naţiunii” – floarea ce creşte în vârful plantelor şi partea lor cea mai curată. Mă gândesc că înainte de comunişti aveam o asemenea elită curată prin inteligenţă şi cultură, prin cunoaşterea treburilor publice, prin conştiinţa îndeplinirii îndatoririlor cetăţeneşti, prin mândrie şi iubire de ordine. O elită care gândea frumos, vorbea frumos şi construia temeinic. Această elită a făurit România de astăzi. Avea rădăcinile înfipte bine în pământul strămoşesc. Astăzi, însă, elita noastră politică îşi are sufletul la Bruxelles. Niciun europarlamentar român nu mai miroase a cojoc românesc.

Prin urmare, viaţa politică de la noi este în veşnică frământare. Este vorba de vreo trei sau patru partide la un program şi de trei programe la un partid – o atmosferă de neastâmpăr, ce se întinde, se adânceşte, provocând un gol imens în buzunarele cetăţenilor. Avem un stat falit într-o ţară bogată, o viaţă politică smintită la un popor cuminte, o şcoală care rătăceşte la un tineret bine înzestrat de la natură. Această dureroasă nepotrivire în fapte are efecte în sufletele şi minţile noastre. La toate acestea, lumea politică are o soluţie: e gata, totdeauna, şi, totdeauna, e aceeaşi: să mai dea o lege, că aşa e la Bruxelles.  

Distribuie pe Facebook