Politicienii spun lucruri trăsnite! – Ziarul Argeşul

Trecerea ţării noastre la democraţie nu s-a făcut în urma unei experienţe pure din punct de vedere chimic. Nu s-a putut acest lucru. Multe caracteristici ale vechii societăţi comuniste au pătruns în noua ordine socială. La începutul anilor ’90, societatea românească s-a confruntat cu o problemă clasică a ştiinţelor sociale, care consta în izolarea rolului şi influenţei unei variabile într-un proces de ansamblu. Deci, mentalitatea comunistă era resimţită în interiorul de ansamblu al noii societăţi democratice. Iar problema aceasta avea două soluţii: una ca în anii ’50 ai secolului trecut şi o alta, cea a consensului naţional. Reprezentanţii primei soluţii erau Ioan Raţiu şi Radu Câmpeanu, iar al celei de-a doua a fost Ion Iliescu, care a reuşit să-i atragă de partea lui pe Corneliu Coposu şi pe Ion Diaconescu. Când Ion Iliescu i-a spus că-i „pune sula în coastă”, Corneliu Coposu i-a întins mâna. Coposu ducea o adevărată campanie împotriva violenţei sociale şi era prezent mai tot timpul în rândurile studenţilor, care se grupaseră în Piaţa Universităţii, intitulând-o „piaţa golanilor”, după o expresie nefericită a lui Ion Iliescu.

Prin urmare, curentul politic reprezentat de Ion Iliescu a fost consacrat legitim de rezultatele alegerilor postdecembriste, cu o singură excepţie, cea din 1996. Şi acest lucru s-a putut întâmpla fiindcă opoziţia la social-democraţie a rămas, până astăzi, mereu deficitară la capitolul ideologie. Democraţia creştină a fost o simplă etichetă. La fel, ignorantă, pe de o parte, populistă, pe de alta, orientarea liberală a rămas o simplă utopie. Cu Ludovic Orban mai tot timpul adormit, liberalii nu vor reuşi nimic la viitoarele alegeri. Ideea de partide moderne, organizate, în acest ultim sfert de veac, a lipsit cu desăvârşire. Partidele de cadre au continuat să funcţioneze în toată această perioadă, chiar dacă ele s-au numit social-democrate sau liberale, conservatoare sau naţionaliste. Politica de grup, de clan, de anticameră, de camarilă personală a unui şef a rămas pe malurile Dâmboviţei. O reformă morală şi civică nu a fost posibilă.

Aceste cauze explică rezultatele alegerilor ulterioare anului 1990. Fapt important al acelor ani a fost că unii dintre foştii nomenclaturişti au avut inspiraţia de a se iniţia în afaceri. Aceştia l-au atras de partea lor pe premierul Petre Roman şi au putut pune mâna pe economia ţării, inventând tot felul de metode de privatizare. Însuşi Petre Roman a declarat că industria românească este una de fier vechi. Aşa au apărut tot felul de îmbogăţiţi, profitori ai tranziţiei, iar în judeţele ţării s-a ridicat o categorie politico-economică denumită sugestiv a „baronilor locali”. Şi astfel, instituţiile statului au rămas în urmă şi nu s-a trecut la descentralizarea administrativă şi economică. În aceste condiţii facem cunoştinţă cu o economie paralelă, cu o mare şi dublă realitate, care continuă până azi. Nu este nevoie să fii economist ca să vezi forţa economică a unor bugetari. Codurile juridice comuniste au fost valabile mulţi ani după 1990, la fel şi codul muncii, codul fiscal etc. Noile legi au fost elaborate în funcţie de interesele de moment ale celor aflaţi la putere. (

Într-o altă ordine de idei, odată cu intrarea ţării în Uniunea Europeană, mulţi români au trăit cu iluzia umanistă a binefacerilor civilizaţiei vest-europene. Or, vest-europenii nu fac nimic gratuit, ei nu oferă daruri, ci, dimpotrivă, acolo unde investesc un leu urmăresc să scoată mii de lei. Şi aşa a ajuns ca o ţară cu averi imense să fie locuită de oamenii cei mai săraci din Uniunea Europeană. La fel, educaţia a urmărit un interes privat al educatului, nu unul public. Cel care vrea să devină medic în România este motivat de avantajele materiale ale acestei profesii, nu de vreo presupusă vocaţie, la fel şi preoţii, avocaţii, procurorii, judecătorii etc. Aşa se explică corupţia pe malurile Dâmboviţei. Toată lumea urmăreşte doar satisfacerea nevoilor materiale. Or, în ţările civilizate ale Europei educaţia are drept scop, în primul rând, un interes public şi abia apoi pe cel privat. La noi e invers. De ce această realitate? Pentru că ne lipseşte cu desăvârşire spiritul civic.

Ministrul Educaţiei, Ecaterina Andronescu, a declarat recent că va introduce în învăţământul românesc nişte prevederi din învăţământul japonez. Asta ne mai lipsea! Mai are rost să spun că un învăţământ sau altul face parte dintr-un sistem educativ cu totul coerent, normativ şi nu poţi să sustragi din acest sistem o prevedere sau alta pentru a o introduce într-un alt sistem cu totul diferit. În asemenea condiţii nu se mai poate vorbi de normalitate. Doamna ministru face parte din categoria de politicieni care spun lucruri trăsnite. De aceea ar fi foarte bine ca astfel de oameni, care au tot fost prezenţi timp de trei decenii în prim-planul vieţii noastre publice, să plece acasă. Lumea s-a schimbat. Cum se mai poate face înţeleasă Ecaterina Andronescu de o elevă a unui liceu de frunte din Bucureşti? Este vorba de un ministru şi de un minister care fac parte atât dintr-o democraţie originală, cât şi dintr-o educaţie la fel de originală.