Aflându-mă în curtea unui ţăran încă tânăr, l-am auzit cum îi înjura şi îi blestema pe medicii care-l îngrijiseră în spital. L-am întrebat ce are cu ei. Ţăranul mi-a spus că a aflat de la doctori că are leucemie. Bietul om ar fi preferat să moară liniştit decât să afle cruntul adevăr. Exemplul acesta pune în evidenţă faptul că adevărul este de ordin moral, postulând un act de credinţă în contingenţa fenomenelor viitoare. Omul ar fi preferat credinţa că este sănătos, nu certitudinea bolii. Drept care, fiecare om are în viaţa lui clipe când adevărul, acest veşnic căutat, îi stă în faţă, îi vorbeşte şi i se arată. Fiecare dintre noi are un moment în care conştiinţa se identifică complet cu persoana noastră, iar adevărul apare ca o certitudine, nu ca expresie a unei credinţe. Este un moment în care simţi că s-a întâmplat ceva cu persoana ta dincolo de a putea înţelege ce anume. 

Prin urmare, aş vrea să scriu despre posibilitatea noastră de a cunoaşte adevărul unic, dar elocinţa mea, în care am pus, ca niciodată, poate, cele mai puternice accente şi cele mai adânci rezonanţe de convingere, se loveşte de logica gândirii mele deja formată. De exemplu, un om merge pe stradă, o cărămidă cade de pe un acoperiş, îl loveşte în cap şi îl transformă într-un invalid pentru restul vieţii. E aproape penibil să enunţ asemenea idee, dar nu suntem noi o viaţă întreagă angajaţi în căutarea adevărului? Nu ni s-a spus la şcoală că adevărul trebuie căutat şi descoperit? Nu am citit în cărţi despre el? Nu ni-l revelează Biblia? Nu ni-l predică preoţii din amvon? Iată atâtea adevăruri sigure, care par să umble pe străzi ziua în amiaza-mare. 

În ciuda acestora, noi ne aflăm într-o continuă căutare a adevărului unic. Aşadar, ce înţeles, ce justificare poate avea un asemenea incident? Este rezultatul unei legi naturale, al necesităţii, ori o coincidenţă absurdă  Întrebările acestea sunt fireşti, dar răspunsurile sunt greu de dat. Pentru aceasta, mai vin cu o povestioară despre un om aflat în căutarea adevărului. Se presupune că acest om este un marinar aflat în pericolul de a se îneca, dar el vede la un moment dat o lumină în depărtare. Marinarul se află într-o barcă care pluteşte în derivă pe apele învolburate. Închipuiţi-l pe acest om că se avântă în apa întunecată, deschizându-şi braţele într-un înot curajos spre lumina din faţa sa. Ei bine, marinarul e condus prin furia apelor doar de dorinţa de a ajunge la lumina ce se profilează în depărtare. Nu după mult timp însă bietul de el e înghiţit de valuri. Ne putem da seama că pe marinar l-a răpus nu doar furtuna, cât şi dorinţa sa nesăbuită de a se arunca în apa învolburată pentru a ajunge la lumina de la mal. Închipuindu-ne că această lumină e adevărul pe care îl căutăm o viaţă întreagă, ne dăm seama că, aflându-ne în căutarea lui, ne paşte un sfârşit asemănător cu al celui care s-a înecat. Conştienţi de un astfel de deznodământ, să mai căutăm adevărul? Fiecare dintre noi avem propriul răspuns la această întrebare. Însă, conform povestioarei de mai sus, se pare că aflăm adevărul, unicul adevăr, în momentul în care nu mai putem fi. Clipa inaugurală a autenticităţii vieţii coincide astfel cu sfârşitul destinului nostru. (

Aflăm ceea ce suntem în momentul în care pierim. Ascultăm vocea din adâncurile fiinţei când încetăm s-o mai auzim. Omul nostru, dacă rămânea în barcă şi ar fi avut credinţa că totul va fi bine pentru el, ar fi ajuns la ţărm fără nicio problemă. Cel puţin aşa afirmă bunul creştin, care l-a rugat pe Dumnezeu să păstreze adevărul pentru El, iar omului să-i dea posibilitatea de a-l revela. Iată de ce zice Petre Ţuţea că intelectul nu este dat omului să cunoască adevărul, ci să-l primească. 

Ceea ce trebuie să înţelegem de aici este că omul vrea să trăiască mai mult cu convingere decât cu credinţă. Adevărul căutat de el sparge o singurătate, cum ar deschide o fereastră. În singurătatea lui, aşadar, omul îşi pune întrebări la care „păcatul original” nu-i îngăduie să dea răspunsurile cuvenite şi să le privească în faţă. Este la fel ca în „Procesul” lui Kafka, în care autorul descrie lipsa de curaj a unui om venit de la ţară. Acesta nu a îndrăznit să intre pe o poartă – să zicem poarta adevărului – păzită de un paznic, pe care ţăranul a încercat să-l îmbuneze, oferindu-i daruri, iar când viaţa acestuia s-a sfârşit după o lungă aşteptare în faţa porţii, paznicul i-a spus: „Nimeni în afară de tine n-avea dreptul să intre aici, căci poarta asta era făcută numai pentru tine”. Deci, adevărul unic este lângă noi, trebuie doar să deschidem uşa: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3. 20). Înţelegem din aceste exemple că omul trebuie să renunţe la tot ce are o existenţă individuală şi, înainte de toate, să renunţe la el însuşi, pentru a-şi îndrepta gândirea către ceea ce nu are nici început, nici sfârşit, către ceea ce nu se naşte, nici nu moare. În asta constă singurul adevăr. El stă în faţa uşii şi aşteaptă să fie primit.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio