Până la apariţia cardului de sănătate ce restricţionează numărul de consultaţii pe care un medic le poate face într-o zi la un cabinet medical, puteai să vezi 50-60-70 de pacienţi. În peste trei decenii de când sunt dermatolog, probabil că am examinat mai mult de jumătate din populaţia judeţului Argeş. Şi pentru că nu există în lume un medic care să-şi fi vindecat toţi pacienţii şi care să nu fie uneori contestat, nu sunt nici eu o excepţie. În dermatologie sunt sute de boli bine definite şi studiate, dar şi alte sute de sindroame care adeseori poartă numele medicului care le-a remarcat pentru prima dată, iar prin revistele de specialitate le-au făcut cunoscute şi altor practicieni. Ca atare, este imposibil ca o memorie oricât de bună să le poată reţine pe toate. Inevitabil, apar greşeli de diagnostic, îndeosebi la prima vedere a bolnavului.
Până în urmă cu puţin timp, nu întâlnisem niciun caz nou căruia eu să fiu primul medic ce pune diagnosticul prezumtiv de boală Hodgkin. Ştiam însă câteva familii pe capul cărora a căzut necazul de a li se îmbolnăvi copiii de această cumplită boală. De câţiva ani au apărut scheme de tratament medicamentos asociat cu radioterapie, ce au redus mortalitatea acestor nefericiţi. Dar cu un consum nervos şi cu cheltuieli materiale foarte mari, internări cu lunile prin clinici de hematologie, căutarea cu înfrigurare a unor medicamente străine care uneori nu se găsesc sau au preţuri prohibitive pentru puterea de cumpărare a românilor. Hazardul face uneori inutile aceste eforturi, iar bolnavul se stinge precum o lumânare după ce s-a consumat prin ardere.
Un tânăr în vârstă de 18 ani, băiat din mediul rural, sănătos tun până în urmă cu vreo trei săptămâni, s-a trezit că în partea laterală a gâtului, i-a crescut o „gâlcă”. Formaţiunea era un ganglion dur, uşor dureros, cât un ou de bibilică. Niciun alt simptom. L-am trimis spre Clinica de hematologie de la Spitalul Fundeni, cu suspiciunea de boală Hodgkin. Dar-ar Dumnezeu să nu se confirme!
