Începând cu momentul 11 septembrie 2001 şi cu locul World Trade Center, s-a petrecut o adevărată explozie năucitoare de tip vulcanic la nivelul întregii planete.

Şi această efectivă insurecţie a istoricităţii a atins culmea, din perspectiva ţării noastre, prin participarea soldaţilor români la misiuni în teatrele de operaţii internaţionale.

Nu mai este vorba despre „plecat-am nouă din Vaslui şi cu sergentul zece” sau despre viziunea localistă din timpul Primului Război Mondial a lui P.P. Carp, care striga „Nu trebuie să intrăm în acest război!”, ci de un moment cosmic, nu unul istoric conjunctural.

Marea noutate pe care a adus-o intrarea în NATO a României, aşadar, nu este reducerea numerică a armatei, ci faptul că, pentru prima dată în istorie, militarii noştri participă la misiuni în teatrele de operaţii internaţionale într-un mod universalist, care nu sunt doar linii trasate pe hărţi militare, ci spaţii ce prezintă contraste atât de acute, încât şocul resimţit de ei este aproape instantaneu.

Consecinţa acestei noi deschideri istorice este incalculabilă pentru ţara noastră. Schimbările care au loc în lume pun probleme imediate în legătură cu fiecare aspect al condiţiei noastre politice, încât nimic nu poate fi apreciat altfel decât deosebit.

Drept care, astăzi soldatul este altul şi războaiele sunt altele, în sensul că ele nu se mai duc exclusiv cu tehnică militară, ci şi cu arme ideologice care-i scot din joc, de exemplu, pe „generalii” gândirii româneşti. Un astfel de „război” îl poartă Vladimir Tismăneanu.

Acest om emite idei despre realităţile româneşti de pe plaiurile Californiei. Recent, guralivul Tismăneanu s-a referit, aşa cum a dorit el, adică denigrându-l pe unul dintre cei mai mari gânditori români aflaţi în viaţă.

Deci, războiul actual se poartă atât în teatrele de operaţii militare, cât şi pe tărâmul gândirii. Tismăneanu pretinde că are cunoştinţă de fapte brute care, luate în sine, separate de tot ce i-a premers şi de tot ce poate i-a urmat, apar ca o hidoasă tărăşenie.

El, atunci când emite o judecată, nu ţine cont nici de premise şi nici de contextul faptei, nici de adevăr, nici de minciună. Tismăneanu doar emite verdicte, fapte brute, despre care nu ştii dacă sunt adevărate sau false. Sigur, a scrie despre realitatea românească este permis oricui, dar cu o condiţie: să se deplaseze pe teren.

Însă a răsturna valori, în numele unor principii transfrontaliere, a croi planuri despre o „societate deschisă”, fără cercetări, fără a ţine cont de corpurile sociale ale societăţii noastre, mi se pare culmea dogmatismului şi răutăţii.

O culme care are ca efecte denigrarea valorilor româneşti, dar nu numai a acelor valori abstracte, ci a celor în carne şi oase. În fapt, Tismăneanu îşi are planurile sale în legătură cu România. După ce s-a pus la adăpost, face pe eroul de cabinet.

Şi vorbim despre un eroism plătit din contul neamului românesc. Tismăneanu este un „erou” al unei realităţi pe care nu o cunoaşte şi nici nu o slujeşte. Şi, aşa cum afirmă profesorul Ilie Bădescu, el a plecat de aici neînvestit de niciun grup intern organic: nici de ţăranii români, nici de intelectualitatea română, nici de muncitorii români.

Deci, cine se recunoaşte în planul lui Vladimir Tismăneanu?, mă întreb eu. Probabil, Monica Macovei! Şi asta pentru că este nesincer şi subiectiv atunci când scrie despre realităţile din România şi despre unii dintre marii gânditori români.

Pe de altă parte, nu ştiu dacă este important – sau poate că este – faptul că mai toţi românii privesc în trecut. Ei rămân cu ochii aţintiţi în „oglinda retrovizoare”, privind fix şi ferm la trecutul lor.

Cu toate că suntem înconjuraţi acum de un nou mediu, cu necesitatea unor alte îndatoriri şi cunoştinţe, conţinutul reprezentărilor noastre sociale este încă cel al perioadei comuniste.

Aceşti oameni nu-şi dau seama că transformarea democratică a societăţii se face cu privirea fixată înainte, spre viitor. În astfel de condiţii, drumul progresului face ca experienţa moştenită să ne lase fără răspuns în faţa celor mai simple probleme ale existenţei cotidiene.

Or, pentru a anticipa eventualele probleme pe care ni le rezervă viitorul este nevoie să scoatem gândirea dogmatică a trecutului din faza ideologică, precum cea a lui Vladimir Tismăneanu. O astfel de gândire este o caracteristică mai degrabă a sistemelor inerte şi rigide de tip totalitar.

Iar noi ce facem? Privim la trecut prin oglinda retrovizoare, lăsându-ne gândirea pe seama unora precum Tismăneanu care au încercat să-i interzică până şi pe Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea etc.

Oare pe cine deranjează azi gânditorii români? Răspunsul la această întrebare îl voi da într-un articol viitor.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio