Săptămâna trecută, când încă era vreme frumoasă, am văzut cum o fată stătea peste un băiat aşezat pe o bancă din parc. Se apleca asupra lui cu mâinile prinse într-o îmbrăţişare fierbinte. La câteva bănci mai încolo, am văzut aceeaşi scenă. Fetele, încă adolescente, par să conducă jocul, aflându-se în poziţii dominatoare. Mă gândesc la tinereţea mea, când abia îndrăzneai să prinzi o fată de mână. Dar ce aveam eu în faţă, în acea zi, era semn că sunt alte timpuri. Tineretul de azi are dorinţe, nu idealuri. Dorinţele sunt noile mituri cotidiene care nu mai necesită un înveliş protector faţă de ochii străini, ci parcă ţin neapărat să le expunem public. Navigăm astăzi într-o realitate ce se împarte între cei care se expun public şi cei care privesc. Grav este că plăcerea nu izvorăşte din îmbrăţişare, ci din conştiinţa că alţii te văd îmbrăţişat. Vorbim aici de un joc lipsit de inocenţă şi sentimente. Am pătruns cu camerele de filmat până în cea mai intimă încăpere, ştergând graniţa dintre intimitate şi public, între personal şi colectiv. Dormitorul este expus vederii publice. Să fii îndrăgostit în ziua de azi înseamnă să-ţi creezi imaginea de îndrăgostit şi s-o transmiţi pe Faceboock.

Pe de altă parte, mitologia actuală dezvoltă cultul personalităţii într-o elocinţă caracterizată de dialogul televizat al unor participanţi care se prefac că nu sunt de acord unui cu alţii, dar, de fapt, fiecare nu urmăreşte decât să se pună în valoare. Şi astfel, societatea noastră a fost luată în stăpânire de nişte parveniţi care au preluat controlul maşinii de fabricat dorinţe – noile mituri cotidiene. Aceste mituri nu se mai referă la concepte precum naţiune, popor, patrie, ci la dorinţele dintre cele mai incitante. Iar marketingul societăţii de consum a cuprins până şi sentimentele noastre faţă de ţară, punându-ne la mezat pădurile, pământurile, apele şi tot ce poate intra în ritmul studiilor de piaţă şi în calculul cost-beneficiu. Într-o lume extrem de grăbită, cuprinsă de mondializare, noi căutăm să obţinem cele mai mari beneficii cu cele mai mici eforturi. Numai aşa se poate explica exprimarea mitică în societatea actuală, unde nu lipseşte niciun personaj arhetipal, niciun ceremonial semnificativ, niciun gest primordial.

Prin urmare, schema imaginară actuală recondiţionează miturile din trecut, cum sunt cele naţionale, într-o formă atât de ştearsă, încât ele nu mai sunt capabile să ne ajute să repetăm ceea ce ne-au învăţat cei dinaintea noastră. Adevărul pe care îl căutăm în moştenirea transmisă de părinţii noştri nu are valoare decât la nivelul gesturilor mărunte, şi nu la cel al marilor obligaţii transmise de un trecut fondator. De unde deducem că miturile trecutului şi-au pierdut atributele naţionale, decăzând în forme abia schiţate. Schema imaginară actuală şi-a pierdut din simbolismul inspirat, ea şterge culorile, stinge lumina şi se prezintă sub forma unui simbolism sociologic. Ocupaţiile noastre zilnice sunt desfăşurate în încăperi cu pereţii albi şi fără ornamente. Totul este strict măsurat; linii drepte, suprafeţe egale. Trăim într-o civilizaţie de plastic.

O osatură fixă şi o reţea de forme invariabile plastifiate. Ne petrecem ziua într-o realitate ce se prezintă ca un desen geometric şi sintetic de simple linii fără dimensiuni. De aici starea noastră nervoasă şi un limbaj plin de articulaţii onomatopeice. În casa fiecăruia dintre noi sfârşesc firele internetului ce ne leagă de toate colţurile mapamondului – dacă există astfel de colţuri. Stăm în faţa televizoarelor şi ne împrăştiem vederea şi gândurile peste toate latitudinile. Lumea e proiectată pe ecranul televizorului, nu cum a arătat până acum, în formă dată de graniţele ţării, ci cum arată întregul glob pământesc. Participăm la viaţă în mod universalist, nu naţional. Ţara noastră a ajuns să fie o tensiune, nu o dimensiune. Marea Unire? Este un concept abstract care sună ca o tastatură nervoasă în inimile noastre. Lumea actuală are ochii uriaşi, urechile uriaşe, faţă de care ea însăşi se mototoleşte într-un lucru mic, dar deosebit de tensionat, despre care recentul dispărut, Stephen Hopkins, spunea că va exploda în şase sute de ani. Prin intermediul internetului ne aflăm pretutindeni, putem să evadăm şi să intrăm în rândurile milioanelor de locuitori ai Londrei, ai New-Yorkului sau ai Berlinului. De fapt, aceasta ne este marea dorinţă, să fim în centrul lumii. Vrem să ne bucurăm de toate plăcerile lumii, să ne îmbulzim în oraşele tentaculare, nu în ţările naţionale, şi să ne bucurăm de toate plăcerile posibile.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio